ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 4 ianuarie 2002, reclamanta SC U. SA Constanța a chemat în judecată Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, solicitând obligarea acestuia să-i atribuie în concesiune directă terenurile aparținând domeniului public, pe care își desfășoară activitatea ca operator portuar. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, precum și pe Normele metodologice de aplicare a acesteia. Prin sentința civilă nr. 73 din 30 mai 2002, Curtea de Apel Constanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998, precum și acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în ce privește excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 136 din 3 mai 2001. Referitor la fondul pricinii, a reținut că reclamantul nu avea în administrare terenurile solicitate și, mai mult, că a demarat procedura de primire în concesiune, după ce a aflat de concesionarea terenurilor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC U. SA Constanța care a susținut ca prim motiv de casare, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2001, s-a analizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, în raport de actele administrației locale, decizie extinsă în mod greșit de instanța fondului și la speța de față, care privește acte ale administrației centrale.

În opinia recurentei, singura în măsură să se pronunțe în această situație, era Curtea Constituțională. Al doilea motiv de casare a vizat netemeinicia soluției pronunțate, recurenta considerând că instanța era datoare să se pronunțe asupra dreptului său și vătămării produse, dovedite și susținute în drept de dispozițiile art. 5.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998. Recursul nu este fondat. Reclamanta-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, susținând că acordarea în concesiune a „bunurilor proprietate publică sau privată a statului numai unor anumite societăți sau companii naționale, contravine în mod vădit dispozițiilor art. 134 din Constituție”.

Constatând că această excepție a fost soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 136/2001, legal și temeinic, instanța fondului a dispus respingerea cererii reclamantei, nefiind relevantă speța în cadrul căreia s-a invocat această excepție, atâta vreme cât textul supus cenzurii curții este același, iar analiza sa se raportează la dispozițiile constituționale. În ce privește fondul pricinii, în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, „bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, precum și activitățile și serviciile publice de interes național sau local, se atribuie direct printr-un contract de concesiune, societăților comerciale, companiilor naționale ori societăților naționale, înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități ori servicii”.

Rezultă drept condiție esențială pentru concesionare, deținerea în administrare a acestor bunuri. Or, reclamanta nu a făcut dovada că a deținut terenurile solicitate în administrare. Astfel fiind, în mod corect, instanța de fond a reținut că cererea sa nu este întemeiată. Nici temeiul de drept pe care și-a sprijinit acțiunea, s-a dovedit a nu fi justificat. Nu numai că O.U.G. nr. 88/1997 a apărut ulterior privatizării reclamantei și că are în vedere privatizarea societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, dar chiar din conținutul dispozițiilor art. 5.1 din Normele de aplicare rezultă că terenurile care alcătuiesc domeniul public al statului sau al unei autorități administrative teritoriale potrivit Legii nr. 213/1998, se atribuie direct societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, care le dețin și numai dacă le sunt necesare în vederea realizării obiectului de activitate.

Cum reclamanta nu a deținut terenurile solicitate în administrare, iar demersurile pentru concesionare au fost începute după ce a aflat de concesionarea lor către Compania Națională a Administrației Porturilor Maritime Constanța, legal și temeinic Curtea de Apel Constanța a respins acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC U. SA Constanța împotriva sentinței civile nr. 73/CA din 30 mai 2002 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2003.