ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4939/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta P.O. a chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanața, prin Primar, S.C. C. S.A. Constanța, S.C. I.O. S.A. Constanța pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentelor nevîndute către chiriași în baza Legii nr. 112/1995 existente în imobilul situat în Constanța, respectiv 2 apartamente de câte 3 camere și dependințe aflate la etajul 3 al imobilului, apartamentele situate la mansarda imobilului, precum și terenul aferent întregului imobil în suprafață totală de 935 m 2 ; de asemenea obligarea pârâtei S.C.

C. S.A. la restituirea, lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a părții din același imobil cu destinație de spațiu comercial de la parter; obligarea pârâtei S.C. I.O. S.A. Constanța la restituirea, lăsarea în deplină proprietate și neliniștită posesie a spațiului comercial de la parter și demisolul imobilului: garaj și un magazin. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul mai sus individualizat a aparținut autorilor P.G. și V. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3280/12 decembrie 1931 și transcris sub nr. 3770 din același an, intrând în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 1 pct. 1 din Decretul nr. 92/1950, deși P.G.

era funcționar în Ministerul Transporturilor, pe de o parte, iar pe altă parte numai P.G. a fost menționat în decretul de naționalizare. S-a mai arătat că nici listele anexe la Decretul nr. 92/1950 și H.C.M. nr. 246/1959 nu au fost publicate în Monitorul Ofricial. Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanța, urmând procedura instituită de Legea nr. 10/2001 dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din acest act normativ. Acestei acțiuni, pârâta S.C. C. S.A. a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată arătând că aceasta este titulara unui drept de folosință gratuită pe o perioadă determinată, de 10 ani, potrivit H.G.

nr. 391 din 6 iunie 1995, iar reclamanta trebuia să formuleze o notificare în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001. Părțile au depus înscrisurile menționate în considerentele sentinței civile nr. 884 din 6 septembrie 2002. La termenul din 19 aprilie 2002 instanța din oficiu, a invocat excepția prematurității acțiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 având în vedere inexistența unei decizii (dispoziții) și admițând această excepție, prin sentința civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a respins acțiunea ca prematur introdusă.

Astfel instanța de fond și-a motivat soluția pornind de la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să se facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Alin. (3) al aceluiași text stipulează că, „în termen de 60 de zile de la primirea ofertei persoana îndreptățită este obligată să răspundă în scris dacă acceptă sau refuză oferta.

Lipsa răspunsului scris echivalează cu neacceptarea ofertei. Analizând natura juridică a termenului de 60 de zile instanța învederează că acesta este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată în înțelesul Legii nr. 10/2001 – cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri, dacă persoana îndreptățită solicită aceasta și face dovada culpei unității deținătoare. În consecință, s-a apreciat că instanța poate fi învestită cu o acțiune având ca obiect restituirea în natură s-au prin echivalent a imobilului numai după ce i-a fost comunicată decizia. Mai mult aceasta precizează în considerentele sentinței pronunțate, că acest termen de 60 de zile este de strictă interpretare neputând fi extins și la alte situații ca cea invocată de reclamantă pentru a se putea prevala de alin. (7) al art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.O. criticând pentru nelegalitate și netgemeinicie soluția pronunțată. În acest sens se reproșează instanței că a analizat cu precădere, efectele aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu consecința individualizării și conturării acțiunii în despăgubiri izvorâtă din neemiterea culpabilă în termenul legal defipt de art. 23 din aceeași lege a deciziei dispoziției motivate. - a ignorat a examina situația de fapt generată de ipoteza în care oferta de restituire nu este realizată prin această decizie, ipoteză lipsită de reglementare.

Prin decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003 Curtea de Apel Constanța, secția cvilă a respins apelul reclamantei păstrând motivarea instanței de fond, dezvoltând teoria, tăcerii persoanei juridice și arătând că această „tăcere” echivalează cu neîndeplinirea obligației de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ca apoi să precizeze că, această tăcere nu are valoarea unui răspuns negativ, deoarece legiuitorul a înțeles să limiteze asemenea situații la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape și emiterea unor decizii de ofertă. Specifică instanța, că această situație își găsește reglementarea în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Și această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului exercitat de către reclamantă.

Motivele de recurs amplu dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor se încadrează în pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. și reiterează motivele din apel cu privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulate de prevederile Legii nr. 10/2001 greșit aplicat de instanță ca fiind unul de recomandare, impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât timp nu a fost emisă dispoziție (decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile și greșita considerare a prematurității ca o excepție în calea intentării unei acțiuni privind restituirea în natură a imobilului. Prin prisma tuturor motivelor invocate recursul se vădește a fi fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de Statul Român. În acest sens și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege „potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”, și, în conformitate cu art. 24 alin. (1) ale aceluiași act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparație. Considerând că termenul are caracter imperativ iar excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greșită și să fie înlăturată. Prevederile legale citate ilustrează fără echivoc că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție notarială.

A afirma așa cum au interpretat instanțele că până la emiterea unei decizii motivate – dreptul persoanei îndreptățite este respectat, acțiunea vizând atacarea refuzului de a răspunde fiind considerată prematură permite unității deținătoare să amâne culpabil nejustificat emiterea deciziei. Față de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în această fază procesuală nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii este echivalentul respingerii cererii reclamantei sau dimpotrivă, tăcerea valorează acceptare ? Aceasta este și rațiunea principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu puten distinge exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Având în vedere poziția procesuală a pârâților se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Fără îndoială atitudinea pârâtei în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei îndrituiește instanța de trimitere ca în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. să impună pârâtei să răspundă notificării. În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanța de judecată este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecății să oblige organul acționat în judecată să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării. În considerarea celor sus expuse, instanța va admite recursul, va casa decizia precum și sentința pronunțată și va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 312 alin. (1) și art. 313 din C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta P.O. împotriva deciziei civile nr. 3/C din 15 ianuarie 2003 a Curții de Apel Constanța. Casează decizia atacată precum și sentința civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2003.