ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4939/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4939/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra
recursului de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la 6 februarie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța
reclamanta P.O. a chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Constanța,
Municipiul Constanața, prin Primar, S.C. C. S.A. Constanța, S.C. I.O. S.A.
Constanța pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige pârâții să
lase în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentelor nevîndute
către chiriași în baza Legii nr. 112/1995 existente în imobilul situat în
Constanța, respectiv 2 apartamente de câte 3 camere și dependințe aflate la
etajul 3 al imobilului, apartamentele situate la mansarda imobilului, precum și
terenul aferent întregului imobil în suprafață totală de 935 m
2
; de
asemenea obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la restituirea, lăsarea în deplină
proprietate și netulburată posesie a părții din același imobil cu destinație de
spațiu comercial de la parter; obligarea pârâtei S.C. I.O. S.A. Constanța la
restituirea, lăsarea în deplină proprietate și neliniștită posesie a spațiului comercial
de la parter și demisolul imobilului: garaj și un magazin.
În
motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul mai sus individualizat a
aparținut autorilor P.G. și V. în baza actului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 3280/12 decembrie 1931 și transcris sub nr. 3770 din
același an, intrând în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea
prevederilor art. 1 pct. 1 din Decretul nr. 92/1950, deși P.G. era funcționar
în Ministerul Transporturilor, pe de o parte, iar pe altă parte numai P.G. a
fost menționat în decretul de naționalizare.
S-a mai
arătat că nici listele anexe la Decretul nr. 92/1950 și H.C.M. nr. 246/1959 nu
au fost publicate în Monitorul Ofricial.
Reclamanta
a notificat Primăria Municipiului Constanța, urmând procedura instituită de
Legea nr. 10/2001 dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile
prevăzut de dispozițiile art. 23 din acest act normativ.
Acestei
acțiuni, pârâta S.C. C. S.A. a opus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea cererii de chemare în judecată arătând că aceasta este titulara
unui drept de folosință gratuită pe o perioadă determinată, de 10 ani, potrivit
H.G. nr. 391 din 6 iunie 1995, iar reclamanta trebuia să formuleze o
notificare în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Părțile
au depus înscrisurile menționate în considerentele sentinței civile nr. 884
din 6 septembrie 2002.
La
termenul din 19 aprilie 2002 instanța din oficiu, a invocat excepția
prematurității acțiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 având
în vedere inexistența unei decizii (dispoziții) și admițând această excepție,
prin sentința civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a respins acțiunea ca
prematur introdusă.
Astfel
instanța de fond și-a motivat soluția pornind de la aplicarea dispozițiilor
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care
„dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz,
deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin
dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să se facă
persoanei îndreptățite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare
valorii imobilului.
Alin.
(3) al aceluiași text stipulează că, „în termen de 60 de zile de la primirea
ofertei persoana îndreptățită este obligată să răspundă în scris dacă acceptă
sau refuză oferta. Lipsa răspunsului scris echivalează cu neacceptarea ofertei.
Analizând
natura juridică a termenului de 60 de zile instanța învederează că acesta este
un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată în înțelesul
Legii nr. 10/2001 – cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri, dacă
persoana îndreptățită solicită aceasta și face dovada culpei unității
deținătoare.
În
consecință, s-a apreciat că instanța poate fi învestită cu o acțiune având ca
obiect restituirea în natură s-au prin echivalent a imobilului numai după ce
i-a fost comunicată decizia.
Mai
mult aceasta precizează în considerentele sentinței pronunțate, că acest termen
de 60 de zile este de strictă interpretare neputând fi extins și la alte
situații ca cea invocată de reclamantă pentru a se putea prevala de alin. (7)
al art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.O. criticând pentru nelegalitate
și netgemeinicie soluția pronunțată.
În
acest sens se reproșează instanței că a analizat cu precădere, efectele
aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu consecința individualizării
și conturării acțiunii în despăgubiri izvorâtă din neemiterea culpabilă în
termenul legal defipt de art. 23 din aceeași lege a deciziei dispoziției
motivate.
- a
ignorat a examina situația de fapt generată de ipoteza în care oferta de
restituire nu este realizată prin această decizie, ipoteză lipsită de
reglementare.
Prin
decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003 Curtea de Apel Constanța, secția cvilă a
respins apelul reclamantei păstrând motivarea instanței de fond, dezvoltând
teoria, tăcerii persoanei juridice și arătând că această „tăcere” echivalează
cu neîndeplinirea obligației de restituire în natură sau prin echivalent a
imobilelor preluate abuziv, ca apoi să precizeze că, această tăcere nu are
valoarea unui răspuns negativ, deoarece legiuitorul a înțeles să limiteze
asemenea situații la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape și
emiterea unor decizii de ofertă.
Specifică
instanța, că această situație își găsește reglementarea în temeiul
dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Și
această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului
exercitat de către reclamantă.
Motivele
de recurs amplu dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor se încadrează
în pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. și reiterează motivele din apel cu
privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulate de prevederile
Legii nr. 10/2001 greșit aplicat de instanță ca fiind unul de recomandare,
impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât timp nu a fost emisă dispoziție
(decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile și greșita
considerare a prematurității ca o excepție în calea intentării unei acțiuni
privind restituirea în natură a imobilului.
Prin
prisma tuturor motivelor invocate recursul se vădește a fi fondat și urmează a
fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.
Pornind
de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor
imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act
normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar
pentru abuzurile săvârșite de Statul Român.
În
acest sens și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ este evident
că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei
îndreptățite.
În
acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege „potrivit
cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de
la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să
se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de
restituire în natură”, și, în conformitate cu art. 24 alin. (1) ale aceluiași
act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,
deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1)
să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent,
corespunzătoare valorii imobilului.
În
lumina dispozițiilor legale mai sus evocate legiuitorul a considerat că
termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării
persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă
calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să
considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și
s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz
procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la
reparație.
Considerând
că termenul are caracter imperativ iar excepțiile fiind de strictă
interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca
prematur introdusă este greșită și să fie înlăturată.
Prevederile
legale citate ilustrează fără echivoc că, indiferent dacă persoanei
îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin
echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este
obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe
printr-o decizie sau dispoziție notarială.
A
afirma așa cum au interpretat instanțele că până la emiterea unei decizii
motivate – dreptul persoanei îndreptățite este respectat, acțiunea vizând
atacarea refuzului de a răspunde fiind considerată prematură permite unității
deținătoare să amâne culpabil nejustificat emiterea deciziei.
Față de
modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în
această fază procesuală nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii
este echivalentul respingerii cererii reclamantei sau dimpotrivă, tăcerea
valorează acceptare ?
Aceasta
este și rațiunea principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu
puten distinge exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus”.
Având
în vedere poziția procesuală a pârâților se impune casarea cu trimitere spre
rejudecare a cauzei.
Fără
îndoială atitudinea pârâtei în sensul eludării dispozițiilor referitoare la
obligativitatea emiterii deciziei îndrituiește instanța de trimitere ca în
virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. să impună
pârâtei să răspundă notificării.
În
măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei,
instanța de judecată este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și
analizând temeinic raportul juridic dedus judecății să oblige organul acționat
în judecată să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul
notificării.
În considerarea celor sus expuse, instanța va admite
recursul, va casa decizia precum și sentința pronunțată și va trimite cauza
spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 312 alin. (1) și art. 313 din
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta P.O.
împotriva deciziei civile nr. 3/C din 15 ianuarie 2003 a Curții de Apel
Constanța.
Casează decizia atacată precum și sentința
civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța și trimite cauza
spre rejudecare aceluiași tribunal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 21 noiembrie 2003.