ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1491/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea din 29 februarie 1996, reclamantul K.O.

din Sighișoara, a chemat în judecată pe pârâtul S.K., solicitând, împărțirea

valorii autodubei Raba 10215, constatându-se că, la cumpărarea acesteia la

licitație, erau asociați la S.C. O.C. S.R.L. S-a mai solicitat obligarea pârâtului

la plata daunelor de 400.000 lei pe lună, începând cu noiembrie 1992, de când

pârâtul folosește autovehiculul în interes personal și actualizarea cotei de

2/3 ce i se cuvine, în raport de indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 1153 din 22 mai 1996 a

Judecătoriei Sighișoara, s-a admis, în parte, acțiunea și s-a dispus sistarea

stării de indiviziune asupra autovehiculului ce a fost atribuit pârâtului.

Pârâtul a fost obligat la 9.472.640 lei despăgubiri,

fiind respinse celelalte cereri.

Ca urmare a apelurilor declarate de părți, Tribunalul

Mureș, prin decizia civilă nr. 667 din 4 mai 1999, a schimbat în parte

sentința, în sensul că l-a obligat pe pârât la 30.502.500 lei cota de ½

din contravaloarea unei furgonete și 174.219.248 lei, reprezentând ½ din

venitul net realizat prin folosirea în interes personal a autovehiculului. S-a

respins apelul declarat de pârâtul S.K.

Recursul declarat de aceeași parte a fost admis prin

decizia civilă nr. 667 din 4 mai 1999, iar decizia tribunalului schimbată în parte.

Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație în

anulare ce a fost admisă prin decizia nr. 114/1999, cu consecința desființării

deciziei nr. 114/199, iar prin rejudecarea recursurilor, constatându-se

încălcate dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. S-a casat, în

totalitate, decizia tribunalului și sentința judecătoriei, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare ca instanță de fond, Tribunalului Mureș.

După casare, prin sentința civilă nr. 1580/ din 23

noiembrie 2000, Tribunalul Mureș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a

reținut că bunul ce se solicită a fi partajat este proprietatea reclamantei

S.C. O.C. S.R.L., care a fost dizolvată și cum acest bun este coproprietatea

părților asociați, își pot rezolva neînțelegerile privitoare la activul

societății, numai prin lichidare, conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei

sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 290 din 6 iunie

2001, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs reclamantul O.K, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală

întrucât hotărârea conține motive contradictorii și străine de natura pricinii,

atâta vreme cât nu s-a observat că bunul este coproprietatea asociaților și nu

face parte din activul societății, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

O altă critică se referă la faptul că actul dedus

judecății este factura prin care s-a cumpărat autovehiculul și cu privire la

care părțile au convenit, potrivit art. 977 C. civ., să fie întocmită în numele

societății în calitate de cumpărător.

Motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9,

constă în aceea că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat întrucât exista o

hotărâre anterioară de lichidare a societății, peste care s-a trecut.

Instanțele au încălcat și dispozițiile legale

privitoare la competența teritorială, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3 și nu s-au pronunțat asupra unor dovezi administrate, motiv prevăzute de art.

304 alin. (2) pct. 10 C. proc. civ.

O ultimă critică se referă la soluționarea cauzei,

care s-a făcut de un membru al completului care se mai pronunțase în cauză,

motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs invocate se constată că

acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă

că părțile aveau calitatea de asociați și administratori la S.C. O.C. S.R.L.

Dumbrăveni, societate constituită, conform Legii nr. 31/1990, în anul 1992.

În calitate de administratori și reprezentanți ai

S.C. O.C. S.R.L. au participat la licitația din 16 iulie 1992, organizată de

S.C. I. S.A. Târgu Mureș, ocazie cu care au achiziționat autovehiculul în

litigiu, în considerarea societății S.C. O.C. S.R.L., conform facturii nr. 343

din 16 iulie 1992.

La solicitarea pârâtului din prezenta cauză,

funcționara societății vânzătoare, S.E. a mai întocmit o factură cu același

număr și aceeași dată pe numele acestuia, fapt ce a dus la condamnarea

funcționarei respective prin sentința penală nr. 119/1994 a Tribunalului Mureș

pentru infracțiunea de fals intelectual, iar consecința acestei condamnări a

fost anularea facturii emise pe numele pârâtului S.K.

Prin urmare, factura valabilă a rămas cea în care

figura în calitate de cumpărător societatea S.C. O-C. S.R.L., ceea ce face

dovada că aceasta este proprietara autovehiculului, chiar dacă cei doi

administratori n-au mai inclus-o în capitalul social ca aport în natură.

Ulterior, conform sentinței civile nr. 33 din 15

ianuarie 1995 a Tribunalului Sibiu, s-a dispus dizolvarea societății, hotărâre

ce a fost publicată în M. Of. nr. 876 din 21 aprilie 1997.

După pronunțarea acestei hotărâri, nici unul dintre

asociații, care aveau și calitatea de administratori, nu a solicitat lichidarea

societății, conform art. 172 din Legea nr. 31/1990, cu modificările aduse prin

O.G. nr. 32 din 16 iunie 1997.

Considerentele arătate duc la concluzia că

autovehiculul în litigiu nu este coproprietatea asociaților ca persoane fizice,

ci el aparține societății, care, deși dizolvată își păstrează personalitatea

juridică pentru realizarea procedurii lichidării bunurilor proprietatea

acesteia.

Prin urmare, atât natura comercială a litigiului, cât

și a actului juridic dedus judecății ca și a lipsei autorității de lucru

judecat au fost bine dezlegate de instanță.

Sub aspectul competenței teritoriale, urmează a se

observa competența Tribunalului Sibiu, cu excepția ultimului termen, când cauza

a fost soluționată în fond.

Urmează a se observa că, sub aspectul competenței

teritoriale, invocarea acestei excepții trebuia să se facă la prima zi de

înfățișare, când părțile legal citate puteau pune concluzii în fond.

Cum această excepție nu a fost invocată în condițiile

legii, sancțiunea nulității relative a fost acoperit prin achiesarea

reclamantului la prima zi de înfățișare, de a se judeca la această instanță.

Mai mult chiar, urmează a se observa că însăși

reclamantul a fost cel care a învestit instanța, atunci când s-a adresat

Judecătoriei Sighișoara, instanță ce s-a dovedit a fi necompetentă material,

dată fiind natura comercială a litigiului.

Sub aspectul incompatibilității unuia dintre membrii

completului, urmează să se constate că, și această ultimă critică este

neîntemeiată, motivat de faptul că acel judecător care a participat la

pronunțarea deciziei civile nr. 935 din 4 iulie 2000, prin care s-a soluționat

contestația în anulare, nu s-a pronunțat asupra fondului pricinii , atâta vreme

cât a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Mureș.

Prin urmare, nici unul din motivele de recurs

invocate nu sunt întemeiate, ceea ce atrage respingerea recursului, ca

nefondat, conform art. 312 pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.K.

Dumbrăveni, împotriva deciziei nr. 290/A din 6 iunie 2001 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2003.