ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 664/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva

sentinței civile nr. 351/CA/2002-P din 17 iunie  2002 a Curții de Apel Oradea.

La

apelul nominal au lipsit atât recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii

Bihor,cât și intimatul-reclamant P.G.

Procedura

completă.

Magistratul

asistent a făcut referatul cauzei arătând că, intimata pârâtă Casa Județeană de

Pensii Bihor, în temeiul dispozițiilor art.242 din Codul de procedură civilă, a

solicitat judecarea în lipsă.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe data de 9 mai 2002 la Curtea de Apel Oradea,

reclamantul P.G. a solicitat anularea Hotărârii nr.936 din 9 aprilie 2002 a

Casei Județene de Pensii Bihor cu care i s-a respins cererea de recunoaștere a

calității de beneficiar al dispozițiilor O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea

nr.189/2000, și a O.G.nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și a

Normelor de aplicare a primei ordonanțe prin H.G.nr.127/2002.

Reclamantul

a arătat în motivarea acțiunii introductive că familia sa a fost expulzată din

teritoriul vremelnic cedat al Ardealului de Nord în septembrie 1940 iar el s-a

născut în noiembrie 1940.

Instanța

sesizată, prin sentința nr.351/CA/2002 din 17 iunie 2002 a admis acțiunea, a

anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului

calitatea de beneficiar al O.G.nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, cu

modificările și completările ulterioare.

In

motivarea soluției date prima instanță a stabilit că acțiunea este fondată

deoarece copiii născuți în refugiu dobândesc statutul juridic al părinților și

anume, acela de refugiați.

Sentința

a fost recurată de către pârâtă.

Prin

motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că  strămutarea în

altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuție etnică,

cu condiția ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce

nu este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea de folosință și nici

de domiciliu.

Recursul

nu este fondat.

În

conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954

privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este

la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor

locuiește la părinții săi.

Exercitarea

drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă

existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi

realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de

către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de

îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra

bunurile minorului.

Drepturile

și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105,

107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea

celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor

persoane” din Codul Familiei.

În

raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia

reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o

conduită  juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se

impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de

părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în

cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un

act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri

de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de

statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din

această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului

propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu

împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu

poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5

din codul civil).

Argumentul

dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul

nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluția

ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de

orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în

resorturile și finalitatea sa.

Față

de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat și

urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile

nr. 351/CA/2002-P din 17 iunie  2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  18 februarie 2003.