ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 664/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 351/CA/2002-P din 17 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea. La apelul nominal au lipsit atât recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor,cât și intimatul-reclamant P.G. Procedura completă. Magistratul asistent a făcut referatul cauzei arătând că, intimata pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor, în temeiul dispozițiilor art.242 din Codul de procedură civilă, a solicitat judecarea în lipsă. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe data de 9 mai 2002 la Curtea de Apel Oradea, reclamantul P.G.

a solicitat anularea Hotărârii nr.936 din 9 aprilie 2002 a Casei Județene de Pensii Bihor cu care i s-a respins cererea de recunoaștere a calității de beneficiar al dispozițiilor O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, și a O.G.nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și a Normelor de aplicare a primei ordonanțe prin H.G.nr.127/2002. Reclamantul a arătat în motivarea acțiunii introductive că familia sa a fost expulzată din teritoriul vremelnic cedat al Ardealului de Nord în septembrie 1940 iar el s-a născut în noiembrie 1940. Instanța sesizată, prin sentința nr.351/CA/2002 din 17 iunie 2002 a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

In motivarea soluției date prima instanță a stabilit că acțiunea este fondată deoarece copiii născuți în refugiu dobândesc statutul juridic al părinților și anume, acela de refugiați. Sentința a fost recurată de către pârâtă. Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea de folosință și nici de domiciliu. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil). Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii. Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 351/CA/2002-P din 17 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.