ÎCCJ, Decizia nr. 256/2003

Asupra plângerii de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea pe care au formulat-o, astfel cum a fost precizată la data de 30 aprilie 2001, reclamanții P.D.D. și P.V.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al municipiului București, municipiul București reprezentat prin primarul general, S.C. O. S.A. București, D.I.E., D.V.

și Primăria municipiului București, să se constate: - nulitatea absolută a deciziei nr. 1478 din 7 octombrie 1980, emisă de Consiliul Popular al municipiului București, privind trecerea în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, fără plată, a cotei de 11/16 din apartamentul nr. 21, situat în București, Șoseaua Cotroceni nr. 5-7, etaj 7, sectorul 6, precum și a deciziei nr. 500 din 23 martie 1982, emisă de același consiliu, privind trecerea în proprietatea statului, cu plată, a diferenței de 5/16 din același apartament; - nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 549 din 29 august 1996, privind apartamentul nr. 21 din imobilul menționat, încheiat între Primăria municipiului București reprezentată prin S.C.

O. S.A. și pârâtul D.I.E. în calitate de locatar principal; - nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 10/1996, încheiat între S.C. O. S.A. în calitate de vânzător și pârâtul D.I.E. în calitate de cumpărător. În concluzie, s-a cerut obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină posesie și proprietate apartamentul nr. 21 din imobilul situat în București, Șoseaua Cotroceni nr. 5-7, etaj 7, sectorul 6. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1819 din 5 decembrie 2001, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva sentinței, reclamanții au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 499 din 10 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în tot sentința.

Ca urmare, a fost admisă acțiunea și, constatându-se nulitatea absolută a deciziilor nr. 1478 din 7 octombrie 1980 și nr. 500 din 23 martie 1982 ale fostului Consiliu Popular al municipiului București, a contractului de închiriere nr. 549 din 29 august 1996, încheiat între Primăria municipiului București prin S.C. O. S.A. și D.I.E., precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 10/1996, încheiat între S.C. O. S.A. și D.I.E., s-a dispus obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 21 din imobilul situat în București, Șoseaua Cotroceni nr. 5-7, etaj 7, sectorul 6. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Consiliul General al municipiului București reprezentat de primarul general, S.C.

O. S.A., D.I.E. și D.V., fiind fixat termen la Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, în vederea judecării recursurilor, la 3 februarie 2004. Printr-o cerere adresată președintelui secției civile a Curții Supreme de Justiție, reclamantul P.V.V. a solicitat să se dispună trimiterea dosarului la instanța de fond, pentru învestirea deciziei pronunțate în apel cu formulă executorie. Prin rezoluția din 10 iunie 2003, președintele secției civile a Curții Supreme de Justiție a menționat că nu se aprobă trimiterea dosarului înainte de soluționarea recursului, motivând că partea trebuia să fie diligentă și să îndeplinească formalitățile la care se referă până la înaintarea dosarului la instanța de recurs.

Reclamanții P.V.V. și P.D.D. au formulat plângere împotriva acestei rezoluții, intitulând-o „apel”, prin care au susținut că netrimiterea dosarului la instanța de fond, în vederea învestirii deciziei pronunțate în apel cu formulă executorie, echivalează cu o suspendare a executării ce excede prevederilor art. 300 C. proc. civ. Plângerea formulată de reclamanți nu este admisibilă. În adevăr, prin art. 339 C. proc. civ. se prevede că „procedura necontencioasă se aplică și în cazurile în care legea dă în căderea președintelui instanței luarea unor măsuri cu caracter necontencios”, că, „în aceste cazuri, președintele este ținut să pronunțe încheierea în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii”, iar o atare încheiere este supusă apelului.

Dar, din nici o dispoziție a legii nu rezultă că președintelui instanței i-ar reveni obligația de a soluționa prin încheiere orice cerere care privește îndeplinirea atribuțiilor sale de conducere fără caracter jurisdicțional, cum este și aceea de a rezolva solicitarea uneia din părți ca un dosar aflat pe rol să fie trimis la o altă instanță înainte de a fi judecat. Așa fiind, și cum împotriva unei astfel de rezoluții, dată de președinte în exercitarea atribuțiilor curente de conducere a instanței, nu este prevăzută nici o cale de atac, urmează ca plângerea formulată de reclamanți să fie respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarii reclamanți P.V.V. și P.D.D. împotriva rezoluției din 19 iunie 2003 a președintelui secției civile a Curții Supreme de Justiție, în dosarul nr. 1317/2003. Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2003.