ÎCCJ, Decizia nr. 256/2003

Asupra plângerii de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea pe care au formulat-o,

astfel cum a fost precizată la data de 30 aprilie 2001, reclamanții P.D.D. și

P.V.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al

municipiului București, municipiul București reprezentat prin primarul general,

S.C. O. S.A. București, D.I.E., D.V. și Primăria municipiului București, să se

constate:

- nulitatea absolută a deciziei nr.

1478 din 7 octombrie 1980, emisă de Consiliul Popular al municipiului

București, privind trecerea în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974,

fără plată, a cotei de 11/16 din apartamentul nr. 21, situat în București,

Șoseaua Cotroceni nr. 5-7, etaj 7, sectorul 6, precum și a deciziei nr. 500 din

23 martie 1982, emisă de același consiliu, privind trecerea în proprietatea

statului, cu plată, a diferenței de 5/16 din același apartament;

- nulitatea absolută a contractului

de închiriere nr. 549 din 29 august 1996, privind apartamentul nr. 21 din

imobilul menționat, încheiat între Primăria municipiului București reprezentată

prin S.C. O. S.A. și pârâtul D.I.E. în calitate de locatar principal;

- nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 10/1996, încheiat între S.C. O. S.A. în calitate de

vânzător și pârâtul D.I.E. în calitate de cumpărător.

În concluzie, s-a cerut obligarea

pârâților de a lăsa reclamanților în deplină posesie și proprietate

apartamentul nr. 21 din imobilul situat în București, Șoseaua Cotroceni nr.

5-7, etaj 7, sectorul 6.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1819 din 5 decembrie 2001, a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței, reclamanții au

declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 499 din 10

decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamanți și a schimbat în tot sentința. Ca urmare, a fost admisă

acțiunea și, constatându-se nulitatea absolută a deciziilor nr. 1478 din 7

octombrie 1980 și nr. 500 din 23 martie 1982 ale fostului Consiliu Popular al

municipiului București, a contractului de închiriere nr. 549 din 29 august

1996, încheiat între Primăria municipiului București prin S.C. O. S.A. și

D.I.E., precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 10/1996, încheiat

între S.C. O. S.A. și D.I.E., s-a dispus obligarea pârâților să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 21 din

imobilul situat în București, Șoseaua Cotroceni nr. 5-7, etaj 7, sectorul 6.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții Consiliul General al municipiului București reprezentat

de primarul general, S.C. O. S.A., D.I.E. și D.V., fiind fixat termen la Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, în vederea judecării recursurilor, la 3

februarie 2004.

Printr-o cerere adresată

președintelui secției civile a Curții Supreme de Justiție, reclamantul P.V.V. a

solicitat să se dispună trimiterea dosarului la instanța de fond, pentru

învestirea deciziei pronunțate în apel cu formulă executorie.

Prin rezoluția din 10 iunie 2003,

președintele secției civile a Curții Supreme de Justiție a menționat că nu se

aprobă trimiterea dosarului înainte de soluționarea recursului, motivând că

partea trebuia să fie diligentă și să îndeplinească formalitățile la care se

referă până la înaintarea dosarului la instanța de recurs.

Reclamanții P.V.V. și P.D.D. au

formulat plângere împotriva acestei rezoluții, intitulând-o „apel”, prin care

au susținut că netrimiterea dosarului la instanța de fond, în vederea

învestirii deciziei pronunțate în apel cu formulă executorie, echivalează cu o

suspendare a executării ce excede prevederilor art. 300 C. proc. civ.

Plângerea formulată de reclamanți nu

este admisibilă.

În adevăr, prin art. 339 C. proc.

civ. se prevede că „procedura necontencioasă se aplică și în cazurile în care

legea dă în căderea președintelui instanței luarea unor măsuri cu caracter

necontencios”, că, „în aceste cazuri, președintele este ținut să pronunțe

încheierea în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii”, iar o atare

încheiere este supusă apelului.

Dar, din nici o dispoziție a legii

nu rezultă că președintelui instanței i-ar reveni obligația de a soluționa prin

încheiere orice cerere care privește îndeplinirea atribuțiilor sale de

conducere fără caracter jurisdicțional, cum este și aceea de a rezolva

solicitarea uneia din părți ca un dosar aflat pe rol să fie trimis la o altă instanță

înainte de a fi judecat.

Așa fiind, și cum împotriva unei

astfel de rezoluții, dată de președinte în exercitarea atribuțiilor curente de

conducere a instanței, nu este prevăzută nici o cale de atac, urmează ca

plângerea formulată de reclamanți să fie respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petiționarii reclamanți P.V.V. și P.D.D. împotriva rezoluției din

19 iunie 2003 a președintelui secției civile a Curții Supreme de Justiție, în

dosarul nr. 1317/2003.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 septembrie 2003.