ÎCCJ, Decizia nr. 51/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 342/P/1997

din 27 martie 1997, întocmit de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, în calitate de delegat al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție și confirmat la data de 30 martie 1998, inculpatul

P.P. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a

infractorului prevăzută de art. 264 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că inculpatul, în calitate de președinte

al Tribunalului Timiș, a desfășurat în favoarea inculpaților Z.I. și M.M.

activități vizând intrarea acestora, în regim de urgență, în posesia unor

hotărâri judecătorești definitive ce au contribuit la îngreunarea urmăririi

penale, precum și la asigurarea folosului infracțiunilor săvârșite de către cei

doi inculpați. Din probele administrate în faza urmăririi penale a rezultat că

inculpatul P.P:

1 - A dispus înregistrarea în regim

de urgență a cauzelor civile privind societățile comerciale administrate de

către cei doi inculpați și a dispus fixarea unor termene foarte scurte, respectiv

4 zile, pentru judecarea dosarelor ce cuprindeau soluționarea litigiilor dintre

Direcția Regională Vamală Timișoara și societățile comerciale administrate de

inculpatul Z.I. și asociații acestuia.

2 - Și-a repartizat spre judecare și a soluționat dosarul

civil nr. 2519/C/1994, privind litigiul dintre S.C. M.S. S.R.L. Timișoara și

Direcția Regională Vamală Timișoara, pronunțând o hoărâre definitivă, în

favoarea firmei administrate de inculpatul Z.I., prin care Direcția Vamală a

fost obligată să-i restituie inculpatului suma de aproximativ 43 miliarde lei.

3 - Și-a repartizat spre rejudecare

și a soluționat dosarul civil nr. 2580/C/1994, privind litigiul dintre S.C.

S.S. S.R.L. Timișoara și Direcția Regională Vamală Timișoara, pronunțând o

hotărâre definitivă în favoarea societății comerciale administrate de un

asociat al inculpatului Z.I.

4 - A dispus înregistrarea dosarelor

civile nr. 2519/C/1994, 2580/C/1994, 2430/C/1995, 2433/C/1995, 2341/C/1995 și

2432/C/1995 la Tribunalul Timiș, deși competența de soluționare a cauzelor nu

aparținea acestei instanțe, ci secției de contencios administrativ a Curții de

Apel Timișoara.

5 - A dispus preschimbarea termenului pentru

judecarea dosarului civil nr. 66/C/1996, din luna februarie în ziua de 23

ianuarie 1996, pe această cale S.C. C. S.R.L, administrată de M.M. intrând în

posesia unei hotărâri definitive ce a favorizat activitatea infracțională

desfășurată de inculpat.

6 - A exercitat presiuni asupra completului de

judecată, prin intimidarea membrilor acestuia, cu privire la soluționarea

dosarului civil nr. 66/C/1996 și pronunțarea deciziei nr. 40 din 23 ianuarie

1996 în favoarea societății comerciale administrate de inculpatul M.M.

7 - În ziua de 9 ianuarie 1996,

împreună cu fostul director al Direcției Regionale Vamale Timișoara, inculpatul

M.M.A., l-a ajutat pe inculpatul M.M., administratorul S.C. C. S.R.L., să intre

în posesia unor hotărâri definitive, prin retragerea recursurilor declarate de

Direcția Regională Vamală Timișoara, împotriva sentințelor civile nr. 175 și

176 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la data de 19 decembrie 1995. În

acest sens, inculpatul P.P. l-a rugat pe vicepreședintele Curții de Apel

Timișoara, A.I., să ia act de retragerea recursurilor declarate.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 24 din 26 septembrie 2001, a dispus achitarea

inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că inculpatul Z.I. a fost achitat pentru toate faptele și că

inculpatul M.M. a fost condamnat pentru fapte ce nu au legătură cu prezenta

cauză, iar toate deciziile civile pronunțate de Tribunalul Timiș sunt în

continuare definitive și irevocabile.

Pe de altă parte, toate faptele

imputate inculpatului se situează în timp cu mult înainte de începerea

urmăririi penale împotriva inculpatului Z.I., așa încât nu este îndeplinită

condiția de timp prevăzută de art. 264 C. pen.

Totodată, din probele administrate

rezultă că inculpatul P.P. nu a desfășurat activitățile menționate în

rechizitor și care, oricum, nu reprezintă un ajutor dat de către acesta altui

infractor, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii.

Prin încheierea atacată cu recurs,

instanța de fond a respins excepția invocată de inculpat privitoare la

necompetența organului de urmărire penală, reținând atribuirea legală de

competență procurorului din cadrul Curții de Apel Timișoara prin delegare și

respectiv, repartizarea cauzei spre soluționare.

Împotriva hotărârii primei instanțe

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, invocând

următoarele motive:

I - Instanța a nesocotit art. 209

alin. (4) raportat la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., cu consecința

prevăzută de art. 197 alin. (2) din același cod, în sensul că urmărirea penală

s-a început și a fost efectuată de un procuror al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara și care, în raport de împrejurarea că inculpatul era

judecător la Curtea de Apel Timișoara, era necompetent după calitatea

persoanei.

Față de această situație, instanța

de judecată ar fi trebuit să constate că sunt incidente dispozițiile art. 332

alin. (1) C. proc. pen. și să restituie cauza procurorului pentru refacerea

urmăririi penale.

II - Este greșit temeiul în care

instanța a dispus achitarea inculpatului.

S-a susținut că cenzurând parțial

probatoriul administrat, instanța a stabilit în mod greșit situația de fapt cu

privire la două dintre actele materiale pentru care s-a exercitat acțiunea

penală, respectiv cu privire la împrejurările în care s-a pronunțat decizia

civilă nr. 40 din 23 ianuarie 1996 și referitor la retragerea de către Direcția

Generală Vamală Timișoara a recursurilor împotriva sentințelor civile nr. 175

și 176 din 9 decembrie 1995 ale Curții de Apel Timișoara.

În concluzie, comiterea acestor acte

materiale reținute în sarcina inculpatului fiind dovedită, temeiul în care s-a

dispus achitarea este greșit.

III - Încadrarea juridică sub

aspectul căreia instanța a soluționat acțiunea penală este greșită, în sensul

că reținând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 264 C. pen., instanța ar fi trebuit să constate că subzistă caracterul

penal al faptei, aceasta constituind complicitate la instigare la săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 cu referire la art. 25

raportat la art. 248 C. pen.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Urmare a distincției nete dintre

actele procesuale și actele procedurale sub aspectul naturii juridice,

conținutului și contribuției acestora la declanșarea și desfășurarea procesului

penal, prin art. 132 C. proc. pen. și art. 135 din același cod, s-a instituit o

exclusivitate a dispunerii sau efectuării, după caz, a actelor procesuale.

Astfel, efectuarea sau dispunerea

actelor procesuale este limitată imperativ numai la organele de urmărire penală

sau instanțele de judecată competente, exclusivitate ce nu privește însă actele

procedurale care, prin dispunerea comisiei rogatorii sau delegării, pot fi

efectuate și de alte organe decât cele competente potrivit legii procesuale

penale.

În cauză, inculpatul P.P. a fost

trimis în judecată prin rechizitoriul din 27 martie 1998, întocmit de C.C.,

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, delegată

a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, confirmat la 30 martie

1998 de către șeful secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

La data comiterii faptelor pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată, acesta avea calitatea de judecător

la Curtea de Apel Timișoara, transferat la Tribunalul Timiș în funcția de

președinte al acestei instanțe.

Din coroborarea dispozițiilor art.

29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. și art. 209 alin. (3) și

(

4) din același cod, rezultă că, în

raport de această calitate, competența efectuării urmăririi penale revenea

procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Este de reținut că punerea în

mișcare a acțiunii penale, încuviințarea de probatorii în cursul urmăririi

penale și trimiterea în judecată sunt acte procesuale supuse exclusivității de

dispunere și efectuare menționate.

Această exclusivitate stabilită prin

lege înlătură posibilitatea legală a atribuirii competenței pe calea delegării,

așa încât, urmărirea efectuată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara apare ca fiind făcută de către un organ necompetent după

calitatea persoanei.

Or, potrivit art. 197 alin. (2) și

(3) C. proc. pen., dispozițiile relative la competența după calitatea persoanei

se află sub protecția nulității absolute.

Ca atare, față de aceste dispoziții,

raportat la art. 135 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că, nefuncționând cu

privire la actele procesuale, delegării invocate îi lipsește aptitudinea

înlăturării sancțiunii nulității, așa încât în mod corect s-a susținut că prima

instanță ar fi trebuit să constate incidența dispozițiilor art. 332 alin. (1)

C. proc. pen. privitoare la restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii

urmăririi penale.

Neprocedând astfel, devin incidente

dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., respectiv cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 1 din același cod, care atrag invalidarea

întregii judecăți.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și fără ca examinarea celorlalte motive invocate în calea de atac

declarată împotriva hotărârii primei instanțe să mai apară ca fiind necesară,

Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va restitui cauza, spre

competentă efectuare a urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 24 din

26 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe

inculpatul P.P.

Casează hotărârea atacată și

restituie cauza spre competentă efectuare a urmăririi penale la Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2003.