ÎCCJ, Decizia nr. 51/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 342/P/1997 din 27 martie 1997, întocmit de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în calitate de delegat al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și confirmat la data de 30 martie 1998, inculpatul P.P. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut că inculpatul, în calitate de președinte al Tribunalului Timiș, a desfășurat în favoarea inculpaților Z.I. și M.M. activități vizând intrarea acestora, în regim de urgență, în posesia unor hotărâri judecătorești definitive ce au contribuit la îngreunarea urmăririi penale, precum și la asigurarea folosului infracțiunilor săvârșite de către cei doi inculpați.

Din probele administrate în faza urmăririi penale a rezultat că inculpatul P.P: 1 - A dispus înregistrarea în regim de urgență a cauzelor civile privind societățile comerciale administrate de către cei doi inculpați și a dispus fixarea unor termene foarte scurte, respectiv 4 zile, pentru judecarea dosarelor ce cuprindeau soluționarea litigiilor dintre Direcția Regională Vamală Timișoara și societățile comerciale administrate de inculpatul Z.I. și asociații acestuia. 2 - Și-a repartizat spre judecare și a soluționat dosarul civil nr. 2519/C/1994, privind litigiul dintre S.C. M.S. S.R.L. Timișoara și Direcția Regională Vamală Timișoara, pronunțând o hoărâre definitivă, în favoarea firmei administrate de inculpatul Z.I., prin care Direcția Vamală a fost obligată să-i restituie inculpatului suma de aproximativ 43 miliarde lei.

3 - Și-a repartizat spre rejudecare și a soluționat dosarul civil nr. 2580/C/1994, privind litigiul dintre S.C. S.S. S.R.L. Timișoara și Direcția Regională Vamală Timișoara, pronunțând o hotărâre definitivă în favoarea societății comerciale administrate de un asociat al inculpatului Z.I. 4 - A dispus înregistrarea dosarelor civile nr. 2519/C/1994, 2580/C/1994, 2430/C/1995, 2433/C/1995, 2341/C/1995 și 2432/C/1995 la Tribunalul Timiș, deși competența de soluționare a cauzelor nu aparținea acestei instanțe, ci secției de contencios administrativ a Curții de Apel Timișoara. 5 - A dispus preschimbarea termenului pentru judecarea dosarului civil nr. 66/C/1996, din luna februarie în ziua de 23 ianuarie 1996, pe această cale S.C.

C. S.R.L, administrată de M.M. intrând în posesia unei hotărâri definitive ce a favorizat activitatea infracțională desfășurată de inculpat. 6 - A exercitat presiuni asupra completului de judecată, prin intimidarea membrilor acestuia, cu privire la soluționarea dosarului civil nr. 66/C/1996 și pronunțarea deciziei nr. 40 din 23 ianuarie 1996 în favoarea societății comerciale administrate de inculpatul M.M. 7 - În ziua de 9 ianuarie 1996, împreună cu fostul director al Direcției Regionale Vamale Timișoara, inculpatul M.M.A., l-a ajutat pe inculpatul M.M., administratorul S.C. C. S.R.L., să intre în posesia unor hotărâri definitive, prin retragerea recursurilor declarate de Direcția Regională Vamală Timișoara, împotriva sentințelor civile nr. 175 și 176 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la data de 19 decembrie 1995. În acest sens, inculpatul P.P.

l-a rugat pe vicepreședintele Curții de Apel Timișoara, A.I., să ia act de retragerea recursurilor declarate. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 24 din 26 septembrie 2001, a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că inculpatul Z.I. a fost achitat pentru toate faptele și că inculpatul M.M. a fost condamnat pentru fapte ce nu au legătură cu prezenta cauză, iar toate deciziile civile pronunțate de Tribunalul Timiș sunt în continuare definitive și irevocabile. Pe de altă parte, toate faptele imputate inculpatului se situează în timp cu mult înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului Z.I., așa încât nu este îndeplinită condiția de timp prevăzută de art. 264 C. pen.

Totodată, din probele administrate rezultă că inculpatul P.P. nu a desfășurat activitățile menționate în rechizitor și care, oricum, nu reprezintă un ajutor dat de către acesta altui infractor, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii. Prin încheierea atacată cu recurs, instanța de fond a respins excepția invocată de inculpat privitoare la necompetența organului de urmărire penală, reținând atribuirea legală de competență procurorului din cadrul Curții de Apel Timișoara prin delegare și respectiv, repartizarea cauzei spre soluționare. Împotriva hotărârii primei instanțe Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, invocând următoarele motive: I - Instanța a nesocotit art. 209 alin. (4) raportat la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc.

pen., cu consecința prevăzută de art. 197 alin. (2) din același cod, în sensul că urmărirea penală s-a început și a fost efectuată de un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și care, în raport de împrejurarea că inculpatul era judecător la Curtea de Apel Timișoara, era necompetent după calitatea persoanei. Față de această situație, instanța de judecată ar fi trebuit să constate că sunt incidente dispozițiile art. 332 alin. (1) C. proc. pen. și să restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale. II - Este greșit temeiul în care instanța a dispus achitarea inculpatului.

S-a susținut că cenzurând parțial probatoriul administrat, instanța a stabilit în mod greșit situația de fapt cu privire la două dintre actele materiale pentru care s-a exercitat acțiunea penală, respectiv cu privire la împrejurările în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 40 din 23 ianuarie 1996 și referitor la retragerea de către Direcția Generală Vamală Timișoara a recursurilor împotriva sentințelor civile nr. 175 și 176 din 9 decembrie 1995 ale Curții de Apel Timișoara. În concluzie, comiterea acestor acte materiale reținute în sarcina inculpatului fiind dovedită, temeiul în care s-a dispus achitarea este greșit.

III - Încadrarea juridică sub aspectul căreia instanța a soluționat acțiunea penală este greșită, în sensul că reținând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen., instanța ar fi trebuit să constate că subzistă caracterul penal al faptei, aceasta constituind complicitate la instigare la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 cu referire la art. 25 raportat la art. 248 C. pen. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Urmare a distincției nete dintre actele procesuale și actele procedurale sub aspectul naturii juridice, conținutului și contribuției acestora la declanșarea și desfășurarea procesului penal, prin art. 132 C. proc.

pen. și art. 135 din același cod, s-a instituit o exclusivitate a dispunerii sau efectuării, după caz, a actelor procesuale. Astfel, efectuarea sau dispunerea actelor procesuale este limitată imperativ numai la organele de urmărire penală sau instanțele de judecată competente, exclusivitate ce nu privește însă actele procedurale care, prin dispunerea comisiei rogatorii sau delegării, pot fi efectuate și de alte organe decât cele competente potrivit legii procesuale penale. În cauză, inculpatul P.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 27 martie 1998, întocmit de C.C., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, delegată a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, confirmat la 30 martie 1998 de către șeful secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

La data comiterii faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, acesta avea calitatea de judecător la Curtea de Apel Timișoara, transferat la Tribunalul Timiș în funcția de președinte al acestei instanțe. Din coroborarea dispozițiilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. și art. 209 alin. (3) și ( 4) din același cod, rezultă că, în raport de această calitate, competența efectuării urmăririi penale revenea procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Este de reținut că punerea în mișcare a acțiunii penale, încuviințarea de probatorii în cursul urmăririi penale și trimiterea în judecată sunt acte procesuale supuse exclusivității de dispunere și efectuare menționate.

Această exclusivitate stabilită prin lege înlătură posibilitatea legală a atribuirii competenței pe calea delegării, așa încât, urmărirea efectuată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara apare ca fiind făcută de către un organ necompetent după calitatea persoanei. Or, potrivit art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., dispozițiile relative la competența după calitatea persoanei se află sub protecția nulității absolute. Ca atare, față de aceste dispoziții, raportat la art. 135 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că, nefuncționând cu privire la actele procesuale, delegării invocate îi lipsește aptitudinea înlăturării sancțiunii nulității, așa încât în mod corect s-a susținut că prima instanță ar fi trebuit să constate incidența dispozițiilor art. 332 alin. (1) C. proc.

pen. privitoare la restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Neprocedând astfel, devin incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., respectiv cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 1 din același cod, care atrag invalidarea întregii judecăți. În consecință, pentru considerentele ce preced și fără ca examinarea celorlalte motive invocate în calea de atac declarată împotriva hotărârii primei instanțe să mai apară ca fiind necesară, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va restitui cauza, spre competentă efectuare a urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 24 din 26 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul P.P. Casează hotărârea atacată și restituie cauza spre competentă efectuare a urmăririi penale la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2003.