ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4581/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

925 din 30 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V- a civilă a fost

respinsă acțiunea formulată de N. M. împotriva pârâților N.B. și F.F. pentru

contestarea dobândirii dreptului de proprietate a cotei de 2/6 din imobilul

situat în București. A fost respinsă deasemenea ca neîntemeiată cererea de

înterventie în interes propriu formulată cu C.C. și N.E. având același obiect.

Pentru a hotarâ astfel, înstanta de judecată a

hotărât că nu sunt îndeplinite în cauza condițiile impuse de art. 1874 și 1853

C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe, precum și cererea de aderare la apel formulată de N.E. au fost

repinse prin decizia nr. 286 din 21.06.2002 a Curții de Apel București, secția

a IV- a civilă.

S-a avut în vedere că vointa  reală

a părții a fost de a se constata dobândirea dreptului de proprietate asupra

întregului imobil și nu numai asupra unei cote părți, întrucât o atare cerere

este inadmisibilă și că nu a exercitat o posesie civilă pentru sine, ci

împreună cu N.E., care revendică și ea aceleași drepturi.

N.M. a declarat recursul de față împotriva

acestei hotarâri, solicitând casarea ei și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că

în dovedirea cererii a invocat  posesia de 30 de ani a părinților săi pe

perioada 1951 – dată cumpărării cotei de 2/6, prîn act sub semnătură privată și

până la decesul mamei sale 1992.

În

al doilea rand invocă greșita abordare de către instanță a problemei

intervertirii posesiei exercitate în devălmășie, în posesie exclusivă,

susțînând că a intervenit o manifestare exterioară cu voință unuia dintre

condivizari pentru intervertirea în fapt a posesiei din comună în exclusivă.

Recursul

nu este întemeiat urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:

Uzucapiunea

este un mod originar de dobândire a proprietatii unui bun imobil, ca efect al

exercitării posesiunii utile asupra unui bun, un interval de timp determinat de

lege.

Pentru

dobândirea dreptului de   proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este

necesar potrivit art. 1890 din C. civ. să fie îndeplinite cumulativ doua

condiții si anume: posesia propriuzisă să fie utilă adică neviciată și să fie

exercitată neîntrerupt. Potrivit art. 1846 C. civ. posesiunea este deținerea

unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de  noi înșine

sau de altul în numele nostru. Rezultă ca posesiunea juridică constă atât în

exercitarea în fapt a  unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a

exercita unele acte de manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra

bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie

sub forma unui atribut al acestuia.

În

conformitate cu prevederile art. 1847 din C. civ., ca sa se poată prescrie, se

cere ca posesiunea sa fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub

nume de proprietate, iar prin art. 1853 din C. civ. se prevede că între altele

actele ce se exercită asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică

asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a acestuia, nu

constituie o posesiune sub nume de proprietar.

Se constată că în speță nu sunt întrunite

condițiile redate nici în ceea ce o priveste pe autoarea reclamantei, nici daca

s-ar lua în calcul termenul de prescripție cumulat al autoarei și al

reclamantei. Și aceasta în primul rând pentru că nu s-a exercitat o posesie

exclusivă asupra imobilului. Dimpotrivă toti martorii audiați au confirmat ca

mama  reclamantei a locuit în adevăr permanent în imobil, dar impreuna cu N.E.,

care la randul sau se considera proprietara asupra întregului imobil, ea venînd

legal la succesiunea bunicii sale alături de reclamanta și de C.C.

Nu este corectă teza cuprinsă în motivul doi de

recurs, în sensul intervertirii în fapt a posesiei din comuna în exclusivă, ca

urmare a manifestării cu voința a mamei reclamantei, constând în semnarea

contractului de vanzare – cumparare, ca act sub semnatură privată, în situația

în care părînții reclamantei asa cum s-a aratat nu au ocupat întregul imobil,

ci numai parte din el. Prin urmare, nu au exercitat o posesie utila sub nume de

proprietar, astfel ca nu sunt realizate în cauză cerințele legii pentru

dobândirea dreptului de proprietate pentru uzucapiune.

Oricum, acțiunea nu putea fi admisă pentru că

cererea vizeaza numai o cota parte a dreptului de proprietate asupra unui

imobil și nu întregul său cum este reglementat prin textele redate.

Asa fiind recursul de fața este neîntemeiat,

urmand a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta N.M. împotriva deciziei nr.  286 din 21 iunie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  7 noiembrie  2003.