ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4581/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 925 din 30 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V- a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de N. M. împotriva pârâților N.B. și F.F. pentru contestarea dobândirii dreptului de proprietate a cotei de 2/6 din imobilul situat în București. A fost respinsă deasemenea ca neîntemeiată cererea de înterventie în interes propriu formulată cu C.C. și N.E. având același obiect. Pentru a hotarâ astfel, înstanta de judecată a hotărât că nu sunt îndeplinite în cauza condițiile impuse de art. 1874 și 1853 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, precum și cererea de aderare la apel formulată de N.E.

au fost repinse prin decizia nr. 286 din 21.06.2002 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. S-a avut în vedere că vointa reală a părții a fost de a se constata dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil și nu numai asupra unei cote părți, întrucât o atare cerere este inadmisibilă și că nu a exercitat o posesie civilă pentru sine, ci împreună cu N.E., care revendică și ea aceleași drepturi. N.M. a declarat recursul de față împotriva acestei hotarâri, solicitând casarea ei și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că în dovedirea cererii a invocat posesia de 30 de ani a părinților săi pe perioada 1951 – dată cumpărării cotei de 2/6, prîn act sub semnătură privată și până la decesul mamei sale 1992. În al doilea rand invocă greșita abordare de către instanță a problemei intervertirii posesiei exercitate în devălmășie, în posesie exclusivă, susțînând că a intervenit o manifestare exterioară cu voință unuia dintre condivizari pentru intervertirea în fapt a posesiei din comună în exclusivă. Recursul nu este întemeiat urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietatii unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra unui bun, un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesar potrivit art. 1890 din C. civ. să fie îndeplinite cumulativ doua condiții si anume: posesia propriuzisă să fie utilă adică neviciată și să fie exercitată neîntrerupt. Potrivit art. 1846 C. civ. posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru. Rezultă ca posesiunea juridică constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a exercita unele acte de manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1847 din C. civ., ca sa se poată prescrie, se cere ca posesiunea sa fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietate, iar prin art. 1853 din C. civ. se prevede că între altele actele ce se exercită asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Se constată că în speță nu sunt întrunite condițiile redate nici în ceea ce o priveste pe autoarea reclamantei, nici daca s-ar lua în calcul termenul de prescripție cumulat al autoarei și al reclamantei. Și aceasta în primul rând pentru că nu s-a exercitat o posesie exclusivă asupra imobilului.

Dimpotrivă toti martorii audiați au confirmat ca mama reclamantei a locuit în adevăr permanent în imobil, dar impreuna cu N.E., care la randul sau se considera proprietara asupra întregului imobil, ea venînd legal la succesiunea bunicii sale alături de reclamanta și de C.C. Nu este corectă teza cuprinsă în motivul doi de recurs, în sensul intervertirii în fapt a posesiei din comuna în exclusivă, ca urmare a manifestării cu voința a mamei reclamantei, constând în semnarea contractului de vanzare – cumparare, ca act sub semnatură privată, în situația în care părînții reclamantei asa cum s-a aratat nu au ocupat întregul imobil, ci numai parte din el. Prin urmare, nu au exercitat o posesie utila sub nume de proprietar, astfel ca nu sunt realizate în cauză cerințele legii pentru dobândirea dreptului de proprietate pentru uzucapiune.

Oricum, acțiunea nu putea fi admisă pentru că cererea vizeaza numai o cota parte a dreptului de proprietate asupra unui imobil și nu întregul său cum este reglementat prin textele redate. Asa fiind recursul de fața este neîntemeiat, urmand a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva deciziei nr. 286 din 21 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2003.