ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1838/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 23 iulie 2002 și completată la 5 septembrie 2002, reclamantul S.R., în

contradictoriu cu Ministerul de Interne și I.R., ministrul de interne, a

solicitat obligarea pârâtului la punerea în aplicare a sentinței nr. 677 din 24

iunie 2002 pronunțată de secția de contencios administrativ a Curții de Apel

București în dosarul nr. 813/2002 și ridicarea interdicției de a părăsi România

aplicată lui.

În motivarea acțiunii sale,

reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 677/2002, pronunțată în

contradictoriu cu Ministerul de Interne, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantul S.R. și s-a anulat ca nelegală măsura aplicată acestuia privind

menținerea interdicției de a părăsi România, că această sentință a fost

pronunțată cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare și că a notificat

sentința I.G.P.F. prin cererea înregistrată cu nr. 362 din 25 iunie 2002 pentru

ridicarea interdicției, dar că a primit din partea acestei structuri din

subordinea Ministerului de Interne refuzul de aplicare a sentinței respective

pe motiv că Ministerul de Interne declară recurs, iar potrivit art. 14 alin.

(2) din Legea nr. 29/1990, recursul este suspensiv de executare. În drept,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 16 din Legea nr. 29/1990

și a susținut că datorită modificărilor succesive atât exprese, cât și

indirecte ale Legii nr. 29/1990, intervenite în principal prin modificările

Codului de procedură civilă este suficientă existența caracterului definitiv

pentru punerea în executare a unei hotărâri date în contenciosul administrativ

și că orice altă interpretare ar duce la o discriminare în ceea ce privește

executarea sentințelor judecătorești definitive din alte materii.

Reclamantul a mai arătat că,

apreciind ca nejustificat refuzul de aplicare a sentinței civile, s-a adresat

ministrului de interne, îndeplinind astfel și procedura plângerii prealabile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, dar a primit răspuns negativ prin

intermediul I.G.P.F.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă, fără număr, din 11 noiembrie

2002 a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului, reținând, în esență, că

Legea nr. 29/1990, care este lege specială în materie procedurală, derogă de la

dreptul procedural comun, ale cărui dispoziții se află în Codul de procedură

civilă și că, prin urmare, art. 14 și art. 16 din Legea nr. 29/1990 ar putea fi

modificate doar prin prevederi exprese ale legilor de modificare ale Codului de

procedură civilă, ceea ce nu s-a realizat prin O.U.G.nr. 138/2000 și O.U.G.nr.

59/2001.

Instanța de fond a mai apreciat că

acțiunea reclamantului nu întrunește una din condițiile art. 16 din Legea nr.

29/1990, aceea ca hotărârea ce se execută să fie irevocabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

dispozițiile Legii nr. 29/1990, pe cele ale Legii nr. 24/2000, precum și pe

cele ale Legii nr. 59/1993, ale O.U.G.nr. 138/2000 și ale O.U.G.nr. 59/2001.

În esență, recurentul-reclamant a

susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că cererea sa este

inadmisibilă pe motiv că nu întrunește condițiile art. 16 din Legea nr.

29/1990, respectiv aceea ca hotărârea ce se execută să fie irevocabilă,

respingând eronat ca lipsită de temei susținerea sa privind modificarea

implicită a art. 14 și 16 din Legea nr. 29/1990 prin modificările aduse Codului

de procedură civilă de O.U.G.nr. 138/2000 și O.U.G.nr. 59/2001.

În dezvoltarea motivelor sale de

recurs, recurentul-reclamant, pornind de la prezentarea structurii Legii nr.

29/1990 după materiile reglementate și dispozițiile Legii nr. 29/1990, în forma

inițială, (în speță cele referitoare la art. 14 și art. 16) și făcând referire

la reglementările procedurale modificate prin Legea nr. 59/1993, acesta

conchide că prin O.U.G.nr. 138/2000 și O.U.G.nr. 59/2001 au intervenit

modificări și abrogări procedurale exprese (conform art. VIII din O.U.G.nr.

59/2001) și în materia contenciosului administrativ. Aceasta întrucât

reglementările procedurale din Legea nr. 29/1990 nu sunt reglementări speciale

și derogatorii în sensul art. 13 din Legea nr. 24/2000.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu

toate dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce preced.

Potrivit art. 72 alin. (3) lit. j)

din Constituția României contenciosul administrativ se reglementează prin lege

organică.

Este adevărat că Legea nr. 29/1990 a

contenciosului administrativ a intrat în vigoare anterior intrării în vigoare a

Constituției și a fost adoptată într-o perioadă în care, pe plan

constituțional, nu exista distincția dintre legea organică și legea ordinară,

numai că aceasta a fost adoptată cu o majoritate care, potrivit regulamentelor

parlamentare preconstituționale, era aceeași cu cea prevăzută în art. 74 alin.

(1) din Constituție pentru adoptarea legilor organice.

De altfel, și art. 48 din

Constituție referitor la „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”

la alin. (2) prevede: „Condițiile și limitele exercitării acestui drept se

stabilesc prin lege organică”.

Așadar, Legea nr. 29/1990 este, în

sensul art. 72 alin. (3) lit. j) din Constituție, o lege organică.

De altfel, caracterul de lege

organică a Legii nr. 29/1990 este recunoscut chiar și de către

recurentul-reclamant, care adaugă că această lege „reglementează un domeniu

specific”.

Într-adevăr, prin Legea nr. 59/1993,

această lege a fost modificată, dar în mod expres, iar, conform practicii

Curții Constituționale aceasta „dovedește intenția legiuitorului de a o menține

în vigoare și de a o face aplicabilă, în integritatea ei”, astfel cum s-a

statuat prin Decizia nr. 39 din 5 aprilie 1995 cu referire la legile preconstituționale

modificate după intrarea în vigoare a Constituției.

Totodată, este cunoscut că Legea nr.

29/1990 conține atât dispoziții de drept substanțial, cât și dispoziții

procedurale, iar potrivit art. 18 din lege prevederile acesteia „se

completează” cu prevederile Codului de procedură civilă.

Prin urmare, contrar celor susținute

de recurentul-reclamant, se constată că ne aflăm într-o situație de excepție la

unicitatea reglementării referitoare la procedură (art. 12 din Legea nr.

24/2000), deci în cea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 24/2000 referitoare la

reglementări speciale și derogatorii, întrucât, soluțiile legislative privind

aspectele procedurale, adoptate prin Legea nr. 29/1990, cuprind, de regulă,

norme specifice în raport cu reglementarea cadru în materia stabilită prin

Codul de procedură civilă, aceste norme fiind indispensabile realizării

scopului urmărit prin Legea nr. 29/1990, respectiv acela de a institui o

procedură de soluționare și executare accelerată, caracterizată, deci, prin celeritate.

Pe de o parte, conform art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificat expres prin Legea nr.

59/1993, dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o

adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face

la termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în

cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pe de altă parte, recursul, în

materia contenciosului administrativ este prevăzut de art. 14 din Legea nr.

29/1990, care, prin conținutul său abrogă de la dispozițiile Codului de

procedură civilă.

Așadar, orice modificare a acestor

dispoziții dintr-o lege organică, ce are caracter special, nu poate fi făcută

decât expres, iar nu prin abrogări implicite sau abrogări presupuse a fi

exprese, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

În cauză, sentința civilă nr. 677

din 24 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ are, incontestabil, caracter definitiv, iar nu irevocabil.

Prin urmare, se constată că în mod

corect a reținut instanța de fond că acțiunea reclamantului este inadmisibilă,

în raport cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 29/1990.

De altfel, sentința civilă nr.

677/2002 a fost atacată cu recurs de către Ministerul de Interne, iar în

conformitate cu art. 14 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 recursul a suspendat

executarea sentinței civile nr. 677/2002. Cum însă sentința respectivă a fost

menținută prin decizia nr. 554 din 11 februarie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția de contencios administrativ, pârâtul Ministerul de Interne a

pus în executare hotărârea, după ce a rămas irevocabilă, astfel cum rezultă din

adresa nr. 30051/C din 14 aprilie 2003.

În consecință, în baza

considerentelor arătate în cele ce preced, se va respinge recursul declarat în

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de S.R.

împotriva sentinței civile, fără număr din 11 noiembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2003.