ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2758/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 septembrie 2002, reclamantul A.M. a chemat în judecată Ministerul de Interne, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei București, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se anuleze actul administrativ nr. A-114199 din 26 august 2002 și viza de ieșire nr. 1547409 din 26 august 2002, să se prelungească durata de valabilitate a vizei de ședere pe teritoriul României cu 6 luni de la data pronunțării hotărârii, să se suspende executarea actelor atacate, până la soluționarea acțiunii și să fie obligate pârâtele la plata în solidar a sumei de 3.000 dolari SUA, reprezentând daunele morale suferite, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtelor pentru prelungirea vizei de ședere temporară în România, dar că acestea i-au întrerupt dreptul de ședere, deși este asociat și administrator la o societate comercială care desfășoară activitate comercială în București și Constanța, iar întreruperea acestui drept îi creează prejudicii materiale importante. Reclamantul a mai arătat și că motivul invocat de pârâte, respectiv art. 11 lit. c) din Legea nr. 123/2001 în justificarea actelor emise, nu este întemeiat întrucât a făcut dovada că are mijloace de întreținere pe timpul șederii în România, peste cuantumul prevăzut de art. 29 lit. a) din H.G. nr. 476/2001, măsura dispusă fiind abuzivă.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 19 alin. (3), art. 9 alin. (1) lit. b), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 123/2001 și art. 9 și art. 11 din Legea nr. 29/1990. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1025 din 30 octombrie 2002 a admis excepția invocată de pârâte în baza art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990 și a respins acțiunea reclamantului ca prematur formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Printr-un prim motiv de recurs se susține că nu a fost pusă în discuția părților excepția prematurității cererii, fiind astfel necesară casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru dezbaterea în contradictoriu a respectivei excepții.

Totodată, se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, prin aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. Prin cererea de recurs se invocă și excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (1), (2), (3) și art. 20 din Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor din România și art. 33 alin. (1), (2), (3) și art. 34 din H.G. nr. 476/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2001 raportat la art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (1), (2), art. 21 alin. (1), (2) și art. 25 alin. (1), (2) din Constituția României, susținându-se că nu poate fi vorba de accesul la justiție sau dreptul de apărare în situația în care străinul este obligat să părăsească țara sub sancțiunea returnării forțate, echivalentă a expulzării dispuse de o autoritate a administrației publice și nu de justiție, cu aplicarea măsurilor de interdicție de intrare în România.

Printr-un ultim motiv de recurs se arată că recurentul s-a adresat în termen legal instanței ca singură cale de atac împotriva actelor administrative, fără încălcarea prevederilor art. 20, art. 21 din Legea nr. 123/2001 raportate la art. 33 și art. 34 din H.G. nr. 476/2001. Examinând cererea prin care se invocă excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (1), (2) și (3) și art. 20 din Legea nr. 123/2001, precum și cele ale art. 33 alin. (1), (2), (3) și art. 34 din H.G. nr. 476/2001 se constată că aceasta este inadmisibilă, în baza dispozițiilor art. 13 alin. (1), lit. c) și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, precum și a art. 144 lit. c) din Constituție, ceea ce impune respingerea acesteia, conform art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Analizând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, pe de o parte, din practicaua sentinței atacate rezultă că instanța de fond a pus în discuția părților prezente (recurentul-reclamant fiind și asistat de avocat) excepția neîndeplinirii condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, cu această ocazie apărătorul recurentului – reclamant susținând că a îndeplinit procedura prevăzută de art. 5, prezentând confirmarea primirii reclamației administrative la 9 septembrie 2002 și arătând că pârâtul Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei nu a răspuns în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, se constată că instanța de fond a fost sesizată cu acțiunea formulată în cauză la 3 septembrie 2002, înregistrată la 6 septembrie 2002, deci, astfel cum a reținut și instanța de fond, înainte de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990. De altfel, se constată și că recurentului-reclamant i s-a acordat viza de ieșire în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 123/2001, coroborate cu cele ale art. 11 lit. c) din aceeași lege, iar nu în baza textului invocat de acesta în motivele de recurs și la care face referire excepția invocată în recurs. Concluzionând, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate în cauză nefondate, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de A.M. împotriva sentinței civile nr. 1025 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 24 septembrie 2003.