ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2758/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6

septembrie 2002, reclamantul A.M. a chemat în judecată Ministerul de Interne,

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Serviciul

Independent de Evidență Informatizată a Persoanei București, solicitând ca prin

hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se anuleze actul administrativ

nr. A-114199 din 26 august 2002 și viza de ieșire nr. 1547409 din 26 august

2002, să se prelungească durata de valabilitate a vizei de ședere pe teritoriul

României cu 6 luni de la data pronunțării hotărârii, să se suspende executarea

actelor atacate, până la soluționarea acțiunii și să fie obligate pârâtele la

plata în solidar a sumei de 3.000 dolari SUA, reprezentând daunele morale

suferite, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat

că s-a adresat pârâtelor pentru prelungirea vizei de ședere temporară în

România, dar că acestea i-au întrerupt dreptul de ședere, deși este asociat și

administrator la o societate comercială care desfășoară activitate comercială

în București și Constanța, iar întreruperea acestui drept îi creează prejudicii

materiale importante. Reclamantul a mai arătat și că motivul invocat de pârâte,

respectiv art. 11 lit. c) din Legea nr. 123/2001 în justificarea actelor emise,

nu este întemeiat întrucât a făcut dovada că are mijloace de întreținere pe

timpul șederii în România, peste cuantumul prevăzut de art. 29 lit. a) din H.G.

nr. 476/2001, măsura dispusă fiind abuzivă.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile

art. 19 alin. (3), art. 9 alin. (1) lit. b), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 123/2001

și art. 9 și art. 11 din Legea nr. 29/1990.

Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 1025 din 30 octombrie 2002 a admis

excepția invocată de pârâte în baza art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990

și a respins acțiunea reclamantului ca prematur formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs se susține că nu

a fost pusă în discuția părților excepția prematurității cererii, fiind astfel

necesară casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond

pentru dezbaterea în contradictoriu a respectivei excepții.

Totodată, se solicită examinarea cauzei sub

toate aspectele, prin aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de recurs se invocă și excepția de

neconstituționalitate a art. 19 alin. (1), (2), (3) și art. 20 din Legea nr. 123/2001

privind regimul străinilor din România și art. 33 alin. (1), (2), (3) și art. 34

din H.G. nr. 476/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 123/2001 raportat la art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (1), (2), art. 21

alin. (1), (2) și art. 25 alin. (1), (2) din Constituția României,

susținându-se că nu poate fi vorba de accesul la justiție sau dreptul de

apărare în situația în care străinul este obligat să părăsească țara sub

sancțiunea returnării forțate, echivalentă a expulzării dispuse de o autoritate

a administrației publice și nu de justiție, cu aplicarea măsurilor de

interdicție de intrare în România.

Printr-un ultim motiv de recurs se arată că

recurentul s-a adresat în termen legal instanței ca singură cale de atac

împotriva actelor administrative, fără încălcarea prevederilor art. 20, art. 21

din Legea nr. 123/2001 raportate la art. 33 și art. 34 din H.G. nr. 476/2001.

Examinând cererea prin care se

invocă excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (1), (2) și (3) și

art. 20 din Legea nr. 123/2001, precum și cele ale art. 33 alin. (1), (2), (3)

și art. 34 din H.G. nr. 476/2001 se constată că aceasta este inadmisibilă, în

baza dispozițiilor art. 13 alin. (1), lit. c) și art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, republicată, precum și a art. 144 lit. c) din Constituție, ceea ce

impune respingerea acesteia, conform art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Analizând sentința atacată în raport cu toate

criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se

constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Astfel, pe de o parte, din

practicaua sentinței atacate rezultă că instanța de fond a pus în discuția

părților prezente (recurentul-reclamant fiind și asistat de avocat) excepția

neîndeplinirii condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990,

cu această ocazie apărătorul recurentului – reclamant susținând că a îndeplinit

procedura prevăzută de art. 5, prezentând confirmarea primirii reclamației

administrative la 9 septembrie 2002 și arătând că pârâtul Serviciul de Evidență

Informatizată a Persoanei nu a răspuns în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, se constată că

instanța de fond a fost sesizată cu acțiunea formulată în cauză la 3 septembrie

2002, înregistrată la 6 septembrie 2002, deci, astfel cum a reținut și instanța

de fond, înainte de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

De altfel, se constată și că

recurentului-reclamant i s-a acordat viza de ieșire în temeiul dispozițiilor art.

18 alin. (2) din Legea nr. 123/2001, coroborate cu cele ale art. 11 lit. c) din

aceeași lege, iar nu în baza textului invocat de acesta în motivele de recurs

și la care face referire excepția invocată în recurs.

Concluzionând, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate în cauză

nefondate, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A.M. împotriva

sentinței civile nr. 1025 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 24

septembrie 2003.