ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de
30 iunie 1998, la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios
administrativ, înregistrată sub nr. 3549/1998, reclamanta SC S. SA Blejoi a
chemat în judecată pârâtele Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală
a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Prahova, solicitând ca
prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună suspendarea procesului-verbal
de control încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului
Financiar de Stat, la 14 august 1997, precum și a titlului executoriu cu nr.
122/1997, să fie obligate pârâtele la plata unor daune de întârziere, în
valoare precizată de 33.890.454 lei, daune ce reprezintă 0,25% pe zi de
întârziere, pe perioada 17 mai – 15 octombrie 1998, ca urmare a neexecutării
sentinței nr. 86/1998, a Curții de Apel Ploiești.
Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea prin sentința nr.
193 din 6 noiembrie 1998, reținând că reclamanta nu a depus diligențe pentru
executarea sentinței nr. 86/1998 și că plângerea sa a fost soluționată de
Ministerul Finanțelor, prin decizia nr. 1176 din 12 octombrie 1998, că nu are
temei legal pentru determinarea daunelor conform art. 16 din Legea nr. 29/1990.
Reclamanta a declarat recurs,
criticând soluția ca fiind nelegală, recurs admis de Curtea Supremă de
Justiție, secția de contencios administrativ prin decizia nr. 1541 din 3 iunie
1999, a fost casată sentința nr. 193/1998 și trimisă cauza, pentru rejudecare.
S-a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat inexistența
diligențelor reclamantei, pentru a fi executată sentința definitivă nr.
86/1998.
Curtea de Apel Ploiești, secția de
contencios administrativ, a pronunțat rejudecarea sentinței nr. 235 din 5
noiembrie 1999, dosar nr. 6740/1999, prin care a admis acțiunea reclamantei și
a obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească daune de întârziere în
executarea sentinței nr. 86/1998, în cuantum de 289.662 lei pe zi, pentru
perioada 17 mai – 15 octombrie 1998, când reclamanta a luat cunoștință de
soluția Ministerului Finanțelor Publice.
Împotriva acestei sentințe cu nr.
235/1999, s-a declarat recurs de cele două pârâte, susținând că nu este corect
stabilită data rămânerii definitive a sentinței nr. 86/1998 și nu se precizează
modalitatea de calcul a daunelor.
Recursul a fost admis de către
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia
nr. 1780 din 17 mai 2000, pronunțată în dosarul nr. 254/2000, s-a casat
sentința nr. 235/1999, cu trimitere la aceiași instanță, pentru a fi stabilită
data rămânerii definitive a sentinței nr. 86/1998 și pentru dovedirea
modalității de calcul a daunelor, arătându-se că trebuia introdus în cauză
Ministerul Finanțelor, conducătorul autorității administrative centrale, deși
această împrejurare fusese menționată prin decizia anterioară de casare.
Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ, rejudecând cauza, prin sentința nr.
316 din 29 noiembrie 2000, a respins acțiunea - dosar nr. 6935/2000 -, reținând
că prin precizarea valorii daunelor, la valoarea majorărilor și penalităților
calculate de organele fiscale, reclamanta pretinde o obligație nelegală și
anume, de a fi transferată această obligație în sarcina autorității administrative.
Reclamanta a declarat recurs
împotriva sentinței nr. 316/2000, precizând că soluția instanței este vădit
nelegală, dată în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 29/1990,
în discuție fiind daune de întârziere pentru neexecutarea unei hotărâri
judecătorești și acestea au fost calculate la nivelul majorărilor și
penalităților legale.
Prin decizia nr. 2247 din 8 iunie
2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis
recursul, a casat sentința nr. 316/2000 și a trimis cauza, spre rejudecare, la
aceiași instanță, reținându-se că instanța de fond greșit a apreciat că
sentința nr. 286/1998, definitivă, nu constituie titlu față de Ministerul
Finanțelor Publice, că daunele privesc perioada 21 mai 1998 – 12 octombrie 1998.
Casarea sentinței s-a mai impus, și pentru a se da părților posibilitatea
verificării exactității sumelor pretinse și datorate și a nu le priva de dublul
grad de jurisdicție.
Curtea de Apel Ploiești, secția de
contencios administrativ, după această casare, a înregistrat dosarul la nr.
6997/2001 și prin sentința nr. 270 din 14 decembrie 2001, a admis în parte
acțiunea reclamantei SC S. SA Blejoi și a obligat Ministerul Finanțelor
Publice, la 27.659.470 lei, cu titlu de daune întârziere pentru perioada 21 iunie
– 12 octombrie 1998, în executarea sentinței nr. 86/1998 și a respins cererea
de suspendare a executării procesului-verbal din 14 august 1997, întocmit de
Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat
Prahova.
A reținut instanța că perioada de
penalizat aceasta, este 12 iunie, și nu 12 mai 1998 – 12 octombrie 1998,
trebuind a fi avute în vedere cele 30 zile de la rămânerea definitivă a
sentinței nr. 86/1998 și termenul de soluționare a plângerii de către
Ministerul Finanțelor Publice, ce o formulase reclamanta împotriva dispoziției
nr. 4/1997 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar
de Stat.
Împotriva acestei ultime sentințe cu
nr. 270/22001, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului
Financiar de Stat Prahova, susținând că soluția este netemeinică, pentru că
datoria fiscală a reclamantei a fost trecută în sarcina autorității
administrative, că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, au
caracter permisiv și nu imperativ, astfel că acțiunea trebuia respinsă.
Analizând recursul sub aspectul
criticilor formulate, se constată că acesta este neîntemeiat, pentru
considerentele ce se expun.
Recurenta se află în eroare când
pretinde că prin obligarea la daune pentru întârziere în executarea unei
hotărâri judecătorești, se transferă o obligație fiscală a reclamantei în
sarcina autorității administrative, fiind clar și judicios explicat în
sentință, natura acestor daune, acest motiv fiind neîntemeiat.
Prevederile art. 16 din Legea nr.
29/1990, instituie o normă obligatorie pentru autoritatea administrativă și
conducătorul său, atât pentru a se înlătura vătămarea drepturilor recunoscute
de lege reclamantului, dar și pentru a se acorda daune pentru întârziere.
Textul citat nu are caracter permisiv față de cel care nu respectă o hotărâre
judecătorească sau un alt drept recunoscut de lege, ci are caracter imperativ.
Faptul că reclamantul are disponibilitatea solicitării de daune nu trebuie
interpretat că norma este permisivă, tot astfel cum executarea unei creanțe nu
are caracter facultativ pentru creditor, ci pentru debitor.
În raport cu aceste considerente,
Curtea va respinge recursul ca fiind neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova, împotriva sentinței
civile nr. 270 din 7 decembrie 2001, a Curții de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 11 martie 2003.