ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 30 iunie 1998, la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, înregistrată sub nr. 3549/1998, reclamanta SC S. SA Blejoi a chemat în judecată pârâtele Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Prahova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună suspendarea procesului-verbal de control încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, la 14 august 1997, precum și a titlului executoriu cu nr. 122/1997, să fie obligate pârâtele la plata unor daune de întârziere, în valoare precizată de 33.890.454 lei, daune ce reprezintă 0,25% pe zi de întârziere, pe perioada 17 mai – 15 octombrie 1998, ca urmare a neexecutării sentinței nr. 86/1998, a Curții de Apel Ploiești.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea prin sentința nr. 193 din 6 noiembrie 1998, reținând că reclamanta nu a depus diligențe pentru executarea sentinței nr. 86/1998 și că plângerea sa a fost soluționată de Ministerul Finanțelor, prin decizia nr. 1176 din 12 octombrie 1998, că nu are temei legal pentru determinarea daunelor conform art. 16 din Legea nr. 29/1990. Reclamanta a declarat recurs, criticând soluția ca fiind nelegală, recurs admis de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ prin decizia nr. 1541 din 3 iunie 1999, a fost casată sentința nr. 193/1998 și trimisă cauza, pentru rejudecare. S-a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat inexistența diligențelor reclamantei, pentru a fi executată sentința definitivă nr. 86/1998.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, a pronunțat rejudecarea sentinței nr. 235 din 5 noiembrie 1999, dosar nr. 6740/1999, prin care a admis acțiunea reclamantei și a obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească daune de întârziere în executarea sentinței nr. 86/1998, în cuantum de 289.662 lei pe zi, pentru perioada 17 mai – 15 octombrie 1998, când reclamanta a luat cunoștință de soluția Ministerului Finanțelor Publice. Împotriva acestei sentințe cu nr. 235/1999, s-a declarat recurs de cele două pârâte, susținând că nu este corect stabilită data rămânerii definitive a sentinței nr. 86/1998 și nu se precizează modalitatea de calcul a daunelor.

Recursul a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1780 din 17 mai 2000, pronunțată în dosarul nr. 254/2000, s-a casat sentința nr. 235/1999, cu trimitere la aceiași instanță, pentru a fi stabilită data rămânerii definitive a sentinței nr. 86/1998 și pentru dovedirea modalității de calcul a daunelor, arătându-se că trebuia introdus în cauză Ministerul Finanțelor, conducătorul autorității administrative centrale, deși această împrejurare fusese menționată prin decizia anterioară de casare.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, rejudecând cauza, prin sentința nr. 316 din 29 noiembrie 2000, a respins acțiunea - dosar nr. 6935/2000 -, reținând că prin precizarea valorii daunelor, la valoarea majorărilor și penalităților calculate de organele fiscale, reclamanta pretinde o obligație nelegală și anume, de a fi transferată această obligație în sarcina autorității administrative. Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței nr. 316/2000, precizând că soluția instanței este vădit nelegală, dată în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 29/1990, în discuție fiind daune de întârziere pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești și acestea au fost calculate la nivelul majorărilor și penalităților legale.

Prin decizia nr. 2247 din 8 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentința nr. 316/2000 și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiași instanță, reținându-se că instanța de fond greșit a apreciat că sentința nr. 286/1998, definitivă, nu constituie titlu față de Ministerul Finanțelor Publice, că daunele privesc perioada 21 mai 1998 – 12 octombrie 1998. Casarea sentinței s-a mai impus, și pentru a se da părților posibilitatea verificării exactității sumelor pretinse și datorate și a nu le priva de dublul grad de jurisdicție.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, după această casare, a înregistrat dosarul la nr. 6997/2001 și prin sentința nr. 270 din 14 decembrie 2001, a admis în parte acțiunea reclamantei SC S. SA Blejoi și a obligat Ministerul Finanțelor Publice, la 27.659.470 lei, cu titlu de daune întârziere pentru perioada 21 iunie – 12 octombrie 1998, în executarea sentinței nr. 86/1998 și a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal din 14 august 1997, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Prahova.

A reținut instanța că perioada de penalizat aceasta, este 12 iunie, și nu 12 mai 1998 – 12 octombrie 1998, trebuind a fi avute în vedere cele 30 zile de la rămânerea definitivă a sentinței nr. 86/1998 și termenul de soluționare a plângerii de către Ministerul Finanțelor Publice, ce o formulase reclamanta împotriva dispoziției nr. 4/1997 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat. Împotriva acestei ultime sentințe cu nr. 270/22001, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Prahova, susținând că soluția este netemeinică, pentru că datoria fiscală a reclamantei a fost trecută în sarcina autorității administrative, că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, au caracter permisiv și nu imperativ, astfel că acțiunea trebuia respinsă.

Analizând recursul sub aspectul criticilor formulate, se constată că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce se expun. Recurenta se află în eroare când pretinde că prin obligarea la daune pentru întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești, se transferă o obligație fiscală a reclamantei în sarcina autorității administrative, fiind clar și judicios explicat în sentință, natura acestor daune, acest motiv fiind neîntemeiat. Prevederile art. 16 din Legea nr. 29/1990, instituie o normă obligatorie pentru autoritatea administrativă și conducătorul său, atât pentru a se înlătura vătămarea drepturilor recunoscute de lege reclamantului, dar și pentru a se acorda daune pentru întârziere.

Textul citat nu are caracter permisiv față de cel care nu respectă o hotărâre judecătorească sau un alt drept recunoscut de lege, ci are caracter imperativ. Faptul că reclamantul are disponibilitatea solicitării de daune nu trebuie interpretat că norma este permisivă, tot astfel cum executarea unei creanțe nu are caracter facultativ pentru creditor, ci pentru debitor. În raport cu aceste considerente, Curtea va respinge recursul ca fiind neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova, împotriva sentinței civile nr. 270 din 7 decembrie 2001, a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2003.