ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1903/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13 iulie 2000,

reclamanta SC 24 I. SA Ploiești a solicitat anularea deciziei nr. 974 din 30

iunie 2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, prin care i s-a respins

plângerea formulată împotriva dispoziției nr. 30 din 15 februarie 2000 emisă de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organul

de control prin procesul verbal-contestat a obligat-o să plătească la bugetul

de stat suma de 203.793.810 lei cu titlu de impozit pe profit și suma de

158.551.584 lei cu titlu de majorări de întârziere, aferente impozitului pe

profit datorat, măsură menținută prin decizia pe care a contestat-o prin

acțiune.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercial, prin sentința nr. 282 din 31 octombrie 2000, a

admis acțiunea și a anulat decizia Ministerului Finanțelor Publice și în parte,

procesul-verbal încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și a

obligat reclamanta la plata sumei de 22.102.210 lei, reprezentând diferență

impozit pe profit și suma de 17.242.199 lei, majorări de întârziere aferente.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Direcția Generală

a Finanțelor Publice de Control Financiar de Stat Prahova, în nume propriu și

al Ministerului Finanțelor Publice a declarat recurs care, prin decizia nr.

2364 din 14 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, a fost admis, casată sentința atacată și trimisă cauza spre

rejudecare la aceiași instanță.

Rejudecând cauza, în fond după casare, Curtea de Apel

Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, prin sentința civilă

nr. 246 din 5 noiembrie 2001, a admis acțiunea reclamantei în fond după casare

și a anulat decizia Ministerului Finanțelor Publice și în parte, procesul-verbal

contestat și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta să plătească

bugetului de stat suma de 113.981.940 lei impozit pe profit pentru veniturile

din export și 88.677.950 lei majorări de întârziere.

Și împotriva acestei sentințe pârâții au declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, criticile aduse hotărârii instanței de

fond vizează aspectul referitor la faptul că sentința pronunțată se bazează

exclusiv pe raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și faptul că, deși

acest raport invocă art. 1 din Legea nr. 30/1999, expertul nu face aplicarea

acestuia, luând în calcul la stabilirea veniturilor realizate din activitatea

de export, inclusiv veniturile încasate la export, aferente unor facturi emise anterior

perioadei controlate.

Se mai arată în motivele de recurs că organele de

control, în mod corect, au stabilit reducerea de 50% a impozitului pe profit,

ca urmare a diminuării veniturilor aferente exportului luând în calcul,

potrivit legii, doar veniturile facturate și încasate efectiv în perioada

controlată.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta:

Prin procesul-verbal din 12 ianuarie 2000, organele

de control financiar au stabilit că reclamanta a calculat eronat reducerea cu

50% a impozitului pe profit datorat pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 30

septembrie 1999, cu suma de 203.793.810 lei pentru livrări la export,

facilități acordate de Legea nr. 30/1999.

Organul de control fără nici o motivare legală, a

impus o restricție în stabilirea facilității, eliminând din calcul veniturile

încasate la export în valoare de 2.425.846.863 lei pe motiv că acestea au fost

încasate în perioada 28 ianuarie - 7 martie 1999, fiind, însă, aferente

facturilor emise anterior datei de 28 ianuarie 1999.

Legea nr. 30/1999, privind sprijinirea exporturilor,

prevede în art. 1 că impozitul pe profit se reduce cu 50% în cazul

contribuabililor care încasează venituri din exportul de bunuri și servicii,

precum și din prestări de servicii internaționale, pentru partea din profitul

impozabil care corespunde ponderii acestor venituri din volumul total al

veniturilor.

Instanța de fond, în baza rolului său activ, a

încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate care a concluzionat că la

veniturile încasate la export se iau în calcul și facturile emise și încasate,

în perioada pentru care se face calculul diminuării impozitului, dar nu mai

târziu de încheierea anului financiar.

Raportul de expertiză efectuat în cauză, completat cu

suplimentul la expertiză dispus de instanța de recurs într-un prim ciclu

procesual, a reținut că organul de control a exclus în mod greșit din calculul

veniturilor la export cele aferente livrărilor din perioada controlată, dar

neîncasate, ca și veniturile din producția stocată pentru export, livrată în

aceeași perioadă, dar încasată ulterior.

Legea nr. 30/1999 nu are în cuprinsul ei nici o

expresie „venituri facturate și încasate”, în perioada de aplicare, organele de

control adăugând la lege printr-o interpretare greșită, legea nefăcând

distincție din ce perioadă de facturare provin încasările.

Având în vedere prevederile legale incidente cauzei,

precum și concluziile raportului de expertiză, recursul se vădește nefondat și

urmează a fi respins, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Prahova, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva sentinței nr. 180 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2003.