ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1245/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

februarie 2001 și precizată cu cererea depusă la 28 mai 2001, reclamantul S.T.

a solicitat anularea măsurii de desfacere a contractului de muncă, dispusă de

Administrația Prezidențială și comunicată la data de 23 ianuarie 2001.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că până la data de 24 ianuarie 2001, a îndeplinit funcția de expert

categoria A, clasa II, gradul 3 în cadrul Administrației Prezidențiale și

contractul său de muncă a fost nelegal desfăcut în baza art. 4

1

alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2001 și art. 92 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

188/1999, constatându-se că retragerea încrederii acordate de Președintele

României, reprezintă un caz de incompatibilitate cu funcția publică.

Reclamantul a susținut că

dispozițiile O.U.G. nr. 1/2001, privind încadrarea numai pe baza încrederii

acordate, au fost greșit aplicate și în cazul său, de funcționar public atestat

pe post, iar retragerea încrederii acordate a fost confundată cu motivele de

incompatibilitate, deși acestea au fost prevăzute expres și limitativ în art.

56-58 din Legea nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 979 din 28

iunie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea ca nefondată, reținând că neacordarea încrederii Președintelui

României este un caz special de incompatibilitate pentru funcționarii publici

din Administrația Prezidențială, reglementat printr-o lege, ulterioară

Statutului funcționarilor publici. Totodată, instanța de fond a avut în vedere

că prin neacordarea încrederii Președintelui, raportul de muncă al

reclamantului a fost lipsit de unul din elementele sale esențiale, ceea ce a

justificat măsura eliberării din funcție în baza art. 92 lit. a) din Legea nr.

188/1999.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii în

temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., și pe fond, admiterea acțiunii,

anularea dispoziției de eliberare din funcție și reintegrarea în funcția

deținută anterior sau într-o altă funcție compatibilă sub aspect profesional.

În primele două motive de casare,

recurentul a susținut că instanța de fond nu a examinat apărările sale privind

nulitatea absolută a măsurii de desfacere a contractului de muncă, pentru care

nu a fost emisă și comunicată o decizie motivată în drept, precum și

nerespectarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 1/2001, referitoare la

organizarea reală a unui examen de atestare pe post.

Prin cel de-al treilea motiv de

casare, a fost criticată hotărârea instanței de fond, pentru interpretarea dată

prevederilor O.U.G. nr. 1/2001, care au fost aplicate retroactiv unor raporturi

de muncă existente, ceea ce a reprezentat o încălcare a principiului

drepturilor câștigate. Sub același aspect, recurentul a susținut că este

eronată concluzia instanței de fond privind reglementarea unui caz special de

incompatibilitate pentru funcționarii publici din Administrația Prezidențială,

fără a se avea în vedere că singurele incompatibilități sunt cele prevăzute în

art. 56 din Legea nr. 188/1999 și că această lege nu poate fi modificată

printr-o ordonanță de urgență.

În ultimul motiv de recurs, s-a

invocat omisiunea instanței de fond, de a analiza incidența în cauză a

dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora, și în cazul

existenței unei incompatibilități din cauze neimputabile funcționarului public,

administrația intimată avea obligația legală de a-i asigura măsuri de protecție

socială.

Cu cererea depusă în recurs la 12

iunie 2002, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 47/1994 și ale art. 2 din O.U.G. nr. 1/2001,

motivând că dispozițiile criticate încalcă principiul neretroactivității legii

prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin încheierea de la aceiași dată,

a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a dispus

suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocată de recurent.

Curtea Constituțională a pronunțat

Decizia nr. 46 din 4 februarie 2003, prin care a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 47/1994, republicată

și ale art. 2 din O.U.G. nr. 1/2001.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a îndeplinit funcția publică de expert categoria

A, clasa II, gradul 3 la Departamentul Comunicare Publică din cadrul

Administrației Prezidențiale și raporturile sale de serviciu au încetat la data

de 24 ianuarie 2001, în temeiul art. 4

1

din O.U.G. nr. 1/2001 și

art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999.

Pentru eliberarea din funcție a fost emisă dispoziția nr.

15/F/398 din 23 ianuarie 2001, comunicată la aceiași dată, recurentului cu

adresa nr. 361/2001.

Recurentul nu a contestat primirea acestei adrese, în care

au fost indicate atât temeiurile de fapt și de drept ale dispoziției de

eliberare a sa din funcție, cât și data și condițiile în care măsura dispusă

urma să-și producă efectele juridice.

Față de conținutul dispoziției nr. 15/F/398 din 23 ianuarie

2001 și al comunicării efectuate de administrația intimată, recurentul a

invocat neîntemeiat nulitatea actului administrativ individual pentru nerespectarea

condițiilor de formă și apărarea astfel formulată a fost corect respinsă de

instanța de fond.

De asemenea, în hotărârea atacată s-a constatat judicios că

recurentul a contestat fără temei realitatea examenului de atestare pe post,

organizat de administrația intimată, în aplicarea dispozițiilor art. 2 din

O.U.G. nr. 1/2001. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că recurentul a

susținut examenul de atestare, însă, în urma rezultatelor obținute, s-a propus

neatestarea pe post și neacordarea încrederii Președintelui.

Critica recurentului privind aplicarea retroactivă a

dispozițiilor O.U.G. nr. 1/2001 și pentru personalul aflat în funcție la

Administrația Prezidențială este nefondată în raport cu Decizia nr. 46/2002, în

care Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate

invocată, a statuat că legea nu retroactivează „atunci când modifică pentru

viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea

în viitor a efectelor unei situații juridice, constituite sub imperiul legii

vechi”.

Același motiv de recurs se dovedește a fi nefondat și față

de aplicarea dată de instanța de fond, prevederilor Statutului funcționarilor

publici.

Conform art. 92 lit. a) din Legea nr.188/1999, eliberarea

din funcție a funcționarului public se dispune în cazul ivirii unui motiv legal

de incompatibilitate, iar în art. 56-58 din aceiași lege, sunt reglementate cu

caracter general, cauzele de incompatibilitate cu funcția publică.

Pentru corpul funcționarilor publici din Administrația

Prezidențială, instanța de fond a constatat corect că neacordarea încrederii

Președintelui reprezintă o cauză de incompatibilitate, prevăzută în

reglementarea proprie acestei administrații și cuprinsă în Legea nr. 47/1994,

privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată.

În consecință, incompatibilitățile cu funcția publică

prevăzute în Legea nr. 188/1999, ca Statut general al funcționarilor publici,

se completează cu incompatibilitățile specifice fiecărei administrații și

aprobate prin legi speciale. De altfel, chiar în art. 101 din Legea nr.

188/1999 se prevede expres că pentru funcționarii publici din cadrul

Administrației Prezidențiale, numirea și sistemul de carieră sunt supuse

regimului juridic din legea specială.

Ultima critică formulată în recurs, cu privire la incidența

în cauză a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 188/1999, este nefondată,

constatându-se că instanța de fond nu a fost sesizată cu cereri sau apărări în

baza acestui temei juridic. În limitele învestirii sale, prin acțiunea

precizată, cu cererea depusă la 28 mai 2001, instanța de fond s-a pronunțat cu

privire la drepturile cuvenite recurentului, potrivit art. 93 din Legea nr.

188/1999 și a reținut corect că aceste drepturi au fost respectate prin

sesizarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și prin acordarea unei

indemnizații egale cu salariul de bază cuvenit pentru 15 zile calendaristice.

În consecință și acest motiv de casare este nefondat, cu

atât mai mult, cu cât recurentul nu a precizat măsurile de protecție socială la

care susține a fi fost îndreptățit și care nu i-au fost acordate de către

administrația intimată.

Pentru considerentele expuse și constatând că nu există

motive de casare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge

ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.T.,

împotriva sentinței civile nr. 979 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel

București, secția contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 martie 2003.