ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3391/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 21 februarie 2002, reclamanta M.V. a chemat în judecată Administrația Prezidențială, solicitând anularea măsurii desfacerii contractului său de muncă la 23 ianuarie 2001. În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că măsura este nelegală, nefiind dispusă printr-o decizie sau ordin, motivată în fapt și în drept. Indicarea O.U.G. nr. 1/2001, cât și a dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 188/1999, drept temei, nu se justifică în opinia reclamantei, dispozițiile O.U.G. nr. 1/2001, fiind aplicabile persoanelor ce urmează a fi angajate ulterior intrării sale în vigoare și nicidecum celor aflate pe post, iar retragerea încrederii nu constituie un motiv de incompatibilitate, în sensul dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 982 din 28 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, reținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 1/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994, privind organizarea și funcționarea Președinției României, ele aplicându-se și personalului existent la data intrării în vigoare. S-a mai reținut că pârâta a făcut dovada formei scrise a dispoziției de încetare a raporturilor de muncă, motivată de retragerea încrederii Președintelui, conform dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 1/2001. Totodată, s-a mai reținut că măsura s-a luat ca urmare a rezultatelor obținute de reclamantă la atestarea pe post, apreciate ca nesatisfăcătoare de către conducătorul departamentului, cu acordarea drepturilor cuvenite, potrivit art. 93 din Legea nr. 188/1999, în speță fiind vorba de un funcționar public.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs M.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a invocat nulitatea absolută a măsurii de desfacere a contractului de muncă, luată în absența unei decizii sau ordin emis de conducătorul unității și în care să se precizeze temeiurile de fapt și de drept, cât și nelegalitatea determinată de nerespectarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 1/2001, referitoare la organizarea examenului de atestare pe post. Pe fondul pricinii, recurenta a susținut că instanța a apreciat greșit ca fiind aplicabile speței dispozițiile O.U.G.

nr. 1/2001, acestea neputând retroactiva, în sensul aplicării unor raporturi juridice deja existențe; tot greșit a interpretat ca fiind aplicabile, dispozițiile art. 92 din Legea nr. 188/1999, cazurile de incompatibilitate fiind restrictiv prevăzute de art. 56 din lege; în mod excepțional admițând ca fiind dovedită incompatibilitatea, instanța era obligată să verifice în ce măsură s-au respectat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 188/1999, pentru asigurarea protecției sociale. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, se apreciază că acestea nu se justifică. În conformitate cu prevederile art. 1 pct. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994, privind organizarea și funcționarea Președinției României: „personalul Administrației Prezidențiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Președintele României, cu condiția semnării unui angajament de loialitate.

Retragerea încrederii are ca efect eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz”. Aceste dispoziții se aplică și personalului existent la Administrația Prezidențială, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a ordonanței, pe baza unui examen de atestare pe post - art. 1 pct. 4 1 alin. (2). Cum reclamanta-recurentă M.V., la data apariției O.U.G. nr. 1/2001, îndeplinea funcția de consilier, categoria A, clasa 1, grad 3, în cadrul Departamentului Comunicare Publică al Administrației Prezidențiale, în mod corect i s-au aplicat dispozițiile actului normativ menționat. Astfel, a participat la examenul de atestare pe post, organizat în baza memorandumului C.P./112 din 9 ianuarie 2001, dovada fiind procesul-verbal de examinare și atestare, depuse la dosar.

Apreciind ca nesatisfăcător rezultatul acestei examinări, conducătorul departamentului a înaintat propunerea de retragere a încrederii, propunere acceptată de Președinte și materializată în dispoziția nr. 10/F/387 din 23 ianuarie 2001, prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă. Este evident, astfel, că susținerea reclamantei în sensul inexistenței dispoziției scrise, nu este fondată. Nefondată este susținerea potrivit căreia această decizie nu este motivată în drept și în fapt, în cuprinsul ei fiind menționate dispozițiile art. 4 1 ale O.U.G. nr. 1/2001, ca urmare a retragerii încrederii, cât și dispozițiile art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999, referitoare la incompatibilitatea creată ca urmare a retragerii încrederii, reclamantei fiindu-i aplicabile prevederile acestui din urmă act normativ.

ca urmare a statutului său de funcționar public. De altfel, tot ca o consecință a acestui fapt, s-a prevăzut și acordarea indemnizației egale cu salariul de bază cuvenit pe 15 zile calendaristice – art. 93 din Legea nr. 188/1999, precum și solicitarea adresată Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în vederea încadrării reclamantei pe un post corespunzător pregătirii sale. Astfel fiind, în raport cu aceste considerente, urmează a se aprecia ca fiind legală și temeinică hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, motiv pentru care recursul declarat împotriva ei de reclamanta M.V., va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.V. împotriva sentinței civile nr. 982 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2003.