ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3391/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 21

februarie 2002, reclamanta M.V. a chemat în judecată Administrația

Prezidențială, solicitând anularea măsurii desfacerii contractului său de muncă

la 23 ianuarie 2001.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a susținut că măsura este nelegală, nefiind dispusă printr-o decizie

sau ordin, motivată în fapt și în drept.

Indicarea O.U.G. nr. 1/2001, cât și

a dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 188/1999, drept temei, nu se justifică în

opinia reclamantei, dispozițiile O.U.G. nr. 1/2001, fiind aplicabile

persoanelor ce urmează a fi angajate ulterior intrării sale în vigoare și

nicidecum celor aflate pe post, iar retragerea încrederii nu constituie un

motiv de incompatibilitate, în sensul dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 982 din 28

iunie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea, reținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr.

1/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994, privind

organizarea și funcționarea Președinției României, ele aplicându-se și

personalului existent la data intrării în vigoare.

S-a mai reținut că pârâta a făcut

dovada formei scrise a dispoziției de încetare a raporturilor de muncă,

motivată de retragerea încrederii Președintelui, conform dispozițiilor art. 4

din O.U.G. nr. 1/2001.

Totodată, s-a mai reținut că măsura

s-a luat ca urmare a rezultatelor obținute de reclamantă la atestarea pe post,

apreciate ca nesatisfăcătoare de către conducătorul departamentului, cu

acordarea drepturilor cuvenite, potrivit art. 93 din Legea nr. 188/1999, în

speță fiind vorba de un funcționar public.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs M.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat nulitatea

absolută a măsurii de desfacere a contractului de muncă, luată în absența unei

decizii sau ordin emis de conducătorul unității și în care să se precizeze

temeiurile de fapt și de drept, cât și nelegalitatea determinată de

nerespectarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 1/2001, referitoare la

organizarea examenului de atestare pe post.

Pe fondul pricinii, recurenta a

susținut că instanța a apreciat greșit ca fiind aplicabile speței dispozițiile

O.U.G. nr. 1/2001, acestea neputând retroactiva, în sensul aplicării unor raporturi

juridice deja existențe; tot greșit a interpretat ca fiind aplicabile,

dispozițiile art. 92 din Legea nr. 188/1999, cazurile de incompatibilitate

fiind restrictiv prevăzute de art. 56 din lege; în mod excepțional admițând ca

fiind dovedită incompatibilitatea, instanța era obligată să verifice în ce

măsură s-au respectat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 188/1999, pentru

asigurarea protecției sociale.

Analizând legalitatea și temeinicia

sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, se apreciază că acestea

nu se justifică.

În conformitate cu prevederile art. 1 pct. 4 alin.

(1) din O.U.G. nr. 1/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994,

privind organizarea și funcționarea Președinției României: „personalul

Administrației Prezidențiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii

acordate de Președintele României, cu condiția semnării unui angajament de

loialitate. Retragerea încrederii are ca efect eliberarea sau destituirea din

funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz”.

Aceste dispoziții se aplică și

personalului existent la Administrația Prezidențială, în termen de 15 zile de

la intrarea în vigoare a ordonanței, pe baza unui examen de atestare pe post -

art. 1 pct. 4

1

alin. (2).

Cum reclamanta-recurentă M.V., la data

apariției O.U.G. nr. 1/2001, îndeplinea funcția de consilier, categoria A,

clasa 1, grad 3, în cadrul Departamentului Comunicare Publică al Administrației

Prezidențiale, în mod corect i s-au aplicat dispozițiile actului normativ

menționat. Astfel, a participat la examenul de atestare pe post, organizat în

baza memorandumului C.P./112 din 9 ianuarie 2001, dovada fiind procesul-verbal

de examinare și atestare, depuse la dosar.

Apreciind ca nesatisfăcător

rezultatul acestei examinări, conducătorul departamentului a înaintat

propunerea de retragere a încrederii, propunere acceptată de Președinte și

materializată în dispoziția nr. 10/F/387 din 23 ianuarie 2001, prin care s-a

dispus desfacerea contractului de muncă.

Este evident, astfel, că susținerea reclamantei în

sensul inexistenței dispoziției scrise, nu este fondată.

Nefondată este susținerea potrivit

căreia această decizie nu este motivată în drept și în fapt, în cuprinsul ei

fiind menționate dispozițiile art. 4

1

ale O.U.G. nr. 1/2001, ca

urmare a retragerii încrederii, cât și dispozițiile art. 92 lit. a) din Legea

nr. 188/1999, referitoare la incompatibilitatea creată ca urmare a retragerii

încrederii, reclamantei fiindu-i aplicabile prevederile acestui din urmă act

normativ. ca urmare a statutului său de funcționar public.

De altfel, tot ca o consecință a acestui fapt, s-a

prevăzut și acordarea indemnizației egale cu salariul de bază cuvenit pe 15

zile calendaristice – art. 93 din Legea nr. 188/1999, precum și solicitarea

adresată Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în vederea încadrării

reclamantei pe un post corespunzător pregătirii sale.

Astfel fiind, în raport cu aceste

considerente, urmează a se aprecia ca fiind legală și temeinică hotărârea

pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

motiv pentru care recursul declarat împotriva ei de reclamanta M.V., va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.V.

împotriva sentinței civile nr. 982 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 octombrie 2003.