ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta SC E. SA Călărași a
chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, precum
și SC Z.F. SRL București, solicitând ca instanța să dispună anularea parțială a
certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria
M07 nr. 0196 din 8 august 1994, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei
secunde, cu privire la o suprafață de 5.126 mp de teren.
A cerut, de asemenea, să i se
recunoască dreptul de proprietate, pentru o porțiune de teren situată în orașul
Fundulea, pe care se află amplasată stația electrică de 110/20 kw și obligarea
pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat că, în calitate de succesoare a fostului E. București, ocupă imediata
vecinătate a SC Z.F. SRL București, respectiva suprafață de teren, având
destinația de stație electrică, în scopul transformării și livrării de energie
electrică, încă de la data înființării stației, 29 septembrie 1994, conform
procesului-verbal de recepție nr. 1283, iar terenul aferent îi aparține,
potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 și figurează în patrimoniul propriu.
A mai arătat că față de acest teren
s-a comportat ca un bun proprietar, achitând la bugetul de stat taxa aferentă
în fiecare an.
A susținut că numai prin nesocotirea
prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și a dreptului său asupra terenului,
Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a inclus în certificatul de
atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei secunde, suprafața de
teren în litigiu.
Curtea de Apel București, secția de
contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 704 din 21 iunie 2000, a
admis excepția privind lipsa calității procesuale active reclamantei, invocată
de pârâta SC Z.F. SRL București, cu consecința respingerii acțiunii.
Instanța a reținut că
procesul-verbal de recepție, a punerii în funcțiune a stației electrice și
extrasul din fișa obiectivelor patrimoniale prezentate de reclamantă nu sunt
acte, de natură să confere titlul de proprietate asupra terenului „deoarece
stația electrică și obiectivele patrimoniale nu înseamnă și terenul pe care
sunt amplasate acestea”.
Pe de altă parte, incidența
dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 5/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, este
condiționată de clarificarea situației juridice a terenului, ceea ce, în speță,
nu s-a realizat.
În plus, actul administrativ atacat
a fost trecut în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, sub nr. 720 din
29 mai 1995, iar din conținutul acțiunii rezultă că reclamanta însăși admite că
nu are un drept de proprietate asupra terenului.
Împotriva hotărârii a formulat
recurs reclamanta SC E. SA Călărași.
În motivarea recursului, recurenta a
susținut că în mod greșit prima instanță a soluționat litigiul pe baza unei
excepții, ignorând probele administrate care confirmă atât calitatea sa
procesuală activă, cât și dreptul subiectiv, care i-a fost vătămat prin
emiterea actului administrativ.
În realitate, a precizat recurenta,
s-a demonstrat că ea a avut neîntrerupt exercițiul atributelor dreptului de
proprietate asupra terenului, respectiv posesia și folosința, atât a stației
electrice, cât și a terenului aferent, astfel că includerea în suprafață mai
mare de teren atribuită SC Z.F. SRL București, a porțiunii de 5.128 mp, nu se
justifică.
Prin decizia nr. 3819 din 23
noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,
a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare,
la aceiași instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut că nu s-au administrat suficiente dovezi pentru stabilirea naturii
juridice reale a terenului și implicit, a drepturilor părților asupra lui.
În acest sens, trebuiau administrate
probele suplimentare, pentru a se verifica dacă reclamanta îndeplinește
condițiile prevăzute cumulativ de H.G. nr. 834/1991, anual existentă în
patrimoniul propriu a bunului imobil și faptul că terenul aferent să-i fie
necesar pentru desfășurarea activității specifice.
Instanța de trimitere, prin sentința
civilă nr. 710 din 27 iunie 2002, rejudecând cauza în fond după casare, după
care, în prealabil, a respins ca inadmisibil cererea de luare în garanție a
F.P.S. București, formulată de SC Z.F. SRL București, a admis acțiunea, a
dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de
proprietate contestat, pentru suprafața de 2975,50 mp, cu cheltuieli de
judecată.
Motivându-și soluția, instanța a
arătat că prin H.G. nr. 365/1998 privind reorganizarea R.E.N.E.L., s-a
înființat SC E. SA. De la acea dată reclamanta putea solicita eliberarea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile
aferente clădirilor, stațiilor de înaltă tensiune.
Pârâta nu a avut niciodată în
obiectul său de activitate transformarea, distribuția ori furnizarea energiei
electrice, deținând, prin certificatul emis, un titlu de proprietate pentru o
incintă împrejmuită, ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut.
Expertiza tehnică efectuată în cauză
a concluzionat că suprafața de teren aferentă stației 110/20 kw Fundulea, este
de 2.975,50 mp și aparține reclamantei.
Împotriva sentinței a declarat
recurs pârâta SC Z.F. SRL, București, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea recursului a susținut,
în esență, că instanța a reținut eronat situația de fapt și a aplicat greșit
legea.
Astfel, recurenta a susținut
următoarele: prima instanță a reținut în mod eronat că reclamanta ar fi
proprietara terenului în suprafață de 2.975,5 mp, când acest teren a fost
atribuit în administrarea Centralei Producției și Industrializarea Sfeclei de Zahăr
încă din anul 1992; a reținut în mod eronat și faptul că reclamanta ar fi
devenit proprietara terenurilor aflate în patrimoniul său, potrivit art. 5 din
Legea nr. 15/1990, ca și împrejurarea că SC Z.F. SRL București ar fi deținut,
„prin certificat, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită”, deși
aceasta era ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut”, instanța
de rejudecare nu a respectat nici dispoziția Curții Supreme de Justiție care a
trimis cauza spre rejudecare; reclamanta a achitat impozitul pe clădiri, nu și
pe teren.
În subsidiar, a invocat și excepția
tardivității introducerii acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 5 alin.
ultim din Legea nr. 29/1990 și, de asemenea, a criticat soluția dată de
instanță, în ce privește cererea de chemare în garanție a F.P.S. București.
Examinând sentința atacată, în
raport cu criticile formulate, actele dosarului, normele legale incidente, se
constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor H.G. nr.
834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este
condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul
societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în
măsura în care le sunt necesare desfășurării activității, conform obiectului
lor de activitate.
Or, din actele dosarului, coroborate
cu constatările expertului, rezultă că terenul în litigiu face parte din
patrimoniul intimatei-reclamante încă din anul 1984, an în care s-a realizat
punerea în funcțiune a stației electrice, pe de o parte.
Pe de altă parte, este de
necontestat că pe terenul respectiv se află nu o simplă stație, ci un ansamblu
energetic, având la suprafață și subteran, echipamente, instalații electrice și
de construcții, inclusiv anexe.
Clădirea adăpostește sala de
comandă, protecție și automatizări la liniile electrice aeriene de 110 KU,
trofo 110/20, sala de conexiuni, cameră baterii acumulatori, grup sanitar,
magazie etc., iar în exteriorul clădirii se află o serie de celule,
transformatoare curent, câmp bare, cuvă cable pentru echipamentele stației,
etc.
Prin această stație,
intimata-reclamantă asigură, indiscutabil, realizarea unui serviciu public de
interes național, prin transformarea și livrarea energiei electrice, terenul
fiind, deci, folosit pentru desfășurarea activităților specifice obiectului său
de activitate.
De altfel, recurenta-pârâtă SC Z.F.
SRL București nu a avut niciodată în obiectul său de activitate, transformarea,
distribuția ori furnizarea energiei electrice.
Prin urmare, în mod corect, instanța
de fond, însușindu-și concluziile din raportul de expertiză tehnică efectuate
în cauză, raport la care recurenta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni, a admis
acțiunea reclamantei SC E. SA Călărași și a dispus anularea în parte a
certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru
suprafața de 2.975,50 mp.
Față de cele de mai sus, se constată
instanța de fond a făcut o justă apreciere a situației de fapt și o aplicare
corectă a legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.
În consecință, motivele de casare
formulate nefiind întemeiate în cauză, față de probele dosarului neputându-se
reține nici excepția de tardivitate invocată de recurentă, recursul urmează a
fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC Z.F. SRL București,
împotriva sentinței civile nr. 710 din 27 iunie 2002 a Curții de Apel
București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 3 iunie 2003.