ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC E. SA Călărași a

chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, precum

și SC Z.F. SRL București, solicitând ca instanța să dispună anularea parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

M07 nr. 0196 din 8 august 1994, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei

secunde, cu privire la o suprafață de 5.126 mp de teren.

A cerut, de asemenea, să i se

recunoască dreptul de proprietate, pentru o porțiune de teren situată în orașul

Fundulea, pe care se află amplasată stația electrică de 110/20 kw și obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în calitate de succesoare a fostului E. București, ocupă imediata

vecinătate a SC Z.F. SRL București, respectiva suprafață de teren, având

destinația de stație electrică, în scopul transformării și livrării de energie

electrică, încă de la data înființării stației, 29 septembrie 1994, conform

procesului-verbal de recepție nr. 1283, iar terenul aferent îi aparține,

potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 și figurează în patrimoniul propriu.

A mai arătat că față de acest teren

s-a comportat ca un bun proprietar, achitând la bugetul de stat taxa aferentă

în fiecare an.

A susținut că numai prin nesocotirea

prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și a dreptului său asupra terenului,

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a inclus în certificatul de

atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei secunde, suprafața de

teren în litigiu.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 704 din 21 iunie 2000, a

admis excepția privind lipsa calității procesuale active reclamantei, invocată

de pârâta SC Z.F. SRL București, cu consecința respingerii acțiunii.

Instanța a reținut că

procesul-verbal de recepție, a punerii în funcțiune a stației electrice și

extrasul din fișa obiectivelor patrimoniale prezentate de reclamantă nu sunt

acte, de natură să confere titlul de proprietate asupra terenului „deoarece

stația electrică și obiectivele patrimoniale nu înseamnă și terenul pe care

sunt amplasate acestea”.

Pe de altă parte, incidența

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 5/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, este

condiționată de clarificarea situației juridice a terenului, ceea ce, în speță,

nu s-a realizat.

În plus, actul administrativ atacat

a fost trecut în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, sub nr. 720 din

29 mai 1995, iar din conținutul acțiunii rezultă că reclamanta însăși admite că

nu are un drept de proprietate asupra terenului.

Împotriva hotărârii a formulat

recurs reclamanta SC E. SA Călărași.

În motivarea recursului, recurenta a

susținut că în mod greșit prima instanță a soluționat litigiul pe baza unei

excepții, ignorând probele administrate care confirmă atât calitatea sa

procesuală activă, cât și dreptul subiectiv, care i-a fost vătămat prin

emiterea actului administrativ.

În realitate, a precizat recurenta,

s-a demonstrat că ea a avut neîntrerupt exercițiul atributelor dreptului de

proprietate asupra terenului, respectiv posesia și folosința, atât a stației

electrice, cât și a terenului aferent, astfel că includerea în suprafață mai

mare de teren atribuită SC Z.F. SRL București, a porțiunii de 5.128 mp, nu se

justifică.

Prin decizia nr. 3819 din 23

noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare,

la aceiași instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că nu s-au administrat suficiente dovezi pentru stabilirea naturii

juridice reale a terenului și implicit, a drepturilor părților asupra lui.

În acest sens, trebuiau administrate

probele suplimentare, pentru a se verifica dacă reclamanta îndeplinește

condițiile prevăzute cumulativ de H.G. nr. 834/1991, anual existentă în

patrimoniul propriu a bunului imobil și faptul că terenul aferent să-i fie

necesar pentru desfășurarea activității specifice.

Instanța de trimitere, prin sentința

civilă nr. 710 din 27 iunie 2002, rejudecând cauza în fond după casare, după

care, în prealabil, a respins ca inadmisibil cererea de luare în garanție a

F.P.S. București, formulată de SC Z.F. SRL București, a admis acțiunea, a

dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate contestat, pentru suprafața de 2975,50 mp, cu cheltuieli de

judecată.

Motivându-și soluția, instanța a

arătat că prin H.G. nr. 365/1998 privind reorganizarea R.E.N.E.L., s-a

înființat SC E. SA. De la acea dată reclamanta putea solicita eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile

aferente clădirilor, stațiilor de înaltă tensiune.

Pârâta nu a avut niciodată în

obiectul său de activitate transformarea, distribuția ori furnizarea energiei

electrice, deținând, prin certificatul emis, un titlu de proprietate pentru o

incintă împrejmuită, ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut.

Expertiza tehnică efectuată în cauză

a concluzionat că suprafața de teren aferentă stației 110/20 kw Fundulea, este

de 2.975,50 mp și aparține reclamantei.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta SC Z.F. SRL, București, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului a susținut,

în esență, că instanța a reținut eronat situația de fapt și a aplicat greșit

legea.

Astfel, recurenta a susținut

următoarele: prima instanță a reținut în mod eronat că reclamanta ar fi

proprietara terenului în suprafață de 2.975,5 mp, când acest teren a fost

atribuit în administrarea Centralei Producției și Industrializarea Sfeclei de Zahăr

încă din anul 1992; a reținut în mod eronat și faptul că reclamanta ar fi

devenit proprietara terenurilor aflate în patrimoniul său, potrivit art. 5 din

Legea nr. 15/1990, ca și împrejurarea că SC Z.F. SRL București ar fi deținut,

„prin certificat, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită”, deși

aceasta era ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut”, instanța

de rejudecare nu a respectat nici dispoziția Curții Supreme de Justiție care a

trimis cauza spre rejudecare; reclamanta a achitat impozitul pe clădiri, nu și

pe teren.

În subsidiar, a invocat și excepția

tardivității introducerii acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 5 alin.

ultim din Legea nr. 29/1990 și, de asemenea, a criticat soluția dată de

instanță, în ce privește cererea de chemare în garanție a F.P.S. București.

Examinând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, actele dosarului, normele legale incidente, se

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit prevederilor H.G. nr.

834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este

condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în

măsura în care le sunt necesare desfășurării activității, conform obiectului

lor de activitate.

Or, din actele dosarului, coroborate

cu constatările expertului, rezultă că terenul în litigiu face parte din

patrimoniul intimatei-reclamante încă din anul 1984, an în care s-a realizat

punerea în funcțiune a stației electrice, pe de o parte.

Pe de altă parte, este de

necontestat că pe terenul respectiv se află nu o simplă stație, ci un ansamblu

energetic, având la suprafață și subteran, echipamente, instalații electrice și

de construcții, inclusiv anexe.

Clădirea adăpostește sala de

comandă, protecție și automatizări la liniile electrice aeriene de 110 KU,

trofo 110/20, sala de conexiuni, cameră baterii acumulatori, grup sanitar,

magazie etc., iar în exteriorul clădirii se află o serie de celule,

transformatoare curent, câmp bare, cuvă cable pentru echipamentele stației,

etc.

Prin această stație,

intimata-reclamantă asigură, indiscutabil, realizarea unui serviciu public de

interes național, prin transformarea și livrarea energiei electrice, terenul

fiind, deci, folosit pentru desfășurarea activităților specifice obiectului său

de activitate.

De altfel, recurenta-pârâtă SC Z.F.

SRL București nu a avut niciodată în obiectul său de activitate, transformarea,

distribuția ori furnizarea energiei electrice.

Prin urmare, în mod corect, instanța

de fond, însușindu-și concluziile din raportul de expertiză tehnică efectuate

în cauză, raport la care recurenta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni, a admis

acțiunea reclamantei SC E. SA Călărași și a dispus anularea în parte a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru

suprafața de 2.975,50 mp.

Față de cele de mai sus, se constată

instanța de fond a făcut o justă apreciere a situației de fapt și o aplicare

corectă a legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

În consecință, motivele de casare

formulate nefiind întemeiate în cauză, față de probele dosarului neputându-se

reține nici excepția de tardivitate invocată de recurentă, recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC Z.F. SRL București,

împotriva sentinței civile nr. 710 din 27 iunie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 iunie 2003.