ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 609/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul S.M. a chemat în

judecată Direcția Muncii și Solidarității Sociale Hunedoara, solicitând

instanței ca în contradictoriu cu pârâta. să dispună anularea deciziei nr.

167/1999, emisă de aceasta, prin care i s-a respins cererea sa de acordare a

drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, susținând că a suportat

rigorile persecuției etnice și rasiale, ca evreu, în perioada 14 septembrie

1940 – 23 august 1944.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

sentința civilă nr. 138 din 24 mai 2000, a admis acțiunea venită prin declinare

de competență de la Tribunalul Hunedoara, stabilind că reclamantul are

calitatea de benficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 și obligând pârâta să-i

acorde acestuia, drepturile ce-i revin în temeiul actului normativ

sus-menționat.

Considerând această sentință

netemeinică și nelegală, pârâta a declarat recurs, susținând că reclamantul nu

se încadrează în categoria persoanelor ce pot beneficia de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.G. nr. 105/1999.

Soluționând recursul, Curtea Supremă

de Justiție, prin decizia nr. 805 din 26 februarie 2001, a admis recursul, a

casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, instanței de fond, cu

indicația de a completa probatoriul, în sensul de a stabili căror restricții

prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a

1

) din Decretul-lege nr.

118/1990, așa cum a fost completat prin O.G. nr. 105/1999, a fost supus

reclamantul, dat fiind faptul că acesta a susținut că a avut domiciliu forțat

și că a fost supus unui regim de muncă obligatorie.

În fond după casare, Curtea de Apel

Alba Iulia, prin sentința nr. 197 din 24 august 2001, a respins ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamantul S.M., reținând că actele de la dosar probează

munca forțată prestată de tatăl reclamantului, și nu a acestuia din urmă.

S-a mai reținut de către instanță că

nici susținerea că reclamantul a avut domiciliu forțat, nu este întemeiată,

întrucât „faptul că i s-au impus restricții de circulație în orașul natal, fără

a fi strămutat în alte localității, nu presupune îndeplinirea condițiilor din

precizările Ministerul Muncii și Solidarității Sociale nr. 976/2000, la O.G.

nr. 105/1999.

Nemulțumit și de această ultimă

soluție, reclamantul a declarat recursul de față, prin care a reiterat motivele

din acțiunea introductivă de instanță, susținând că instanța care a rejudecat

cauza, a făcut o gravă și nepermisă eroare de interpretare a probatoriului

administrat în cauză, din care rezultă cu claritate că a avut domiciliul

obligatoriu în perioada 13 septembrie 1940 – 23 august 1944, în sensul că nu

avea voie să părăsească localitatea Iași, în care domicilia.

A mai arătat și că

instanța de trimitere nu a ținut seama că acțiunea sa a fost introdusă la data

de 5 octombrie 1999, iar precizările Ministerului Muncii și Solidarității Sociale

au apărut ulterior și astfel ar fi fost normal și legal să i se aplice

dispozițiile art. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, care era în vigoare

la data introducerii cererii sale.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean

român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice,

după cum urmează:

a) a fost deportată în ghetouri și

lagăre de concentrare din străinătate;

b) a fost privată de libertate, în

locuri de detenție sau în lagăre de concentrare;

c) a fost strămutată în altă

localitate, decât cea de domiciliu;

d) a făcut parte din detașamentele

de muncă forțată;

e) a fost supraviețuitoare a

trenului morții;

f) este soțul sau soția persoanei

asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

În aplicarea acestor dispoziții

legale, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a dat Precizările

înregistrate sub nr. 979/2000, stabilind că „nu fac obiectul O.G. nr. 105/1999,

cererile formulate de către persoanele care au fost obligate la munci

nepermanente, cele care au fost obligate să poarte Steaua galbenă, precum și

persoanele ce au fost scoase pe motive etnice din școlile de stat, în legătură

cu acestă ultimă situație menționându-se că în perioada 1941 au funcționat în

România, școli elementare profesionale și licee evreiești, la care s-au putut

transfera elevii scoși din Școlile de stat, fiind, de asemenea, organizate

facultăți cu profil tehnic și de medicină, iar diplomele obținute, recunoscute

după anul 1944.

Prin urmare, aspectele relevate de

reclamant, cum ar fi faptul de a fi fost obligat să poarte „Steaua galbenă” sau

eliminarea sa din școala elementară de stat, nu se regăsesc printre situațiile

limitativ prevăzute de O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost completată și

modificată ulterior, așa încât acesta nu poate beneficia de dispozițiile

acesteia.

Nici existența „domiciliului forțat”

nu poate fi reținută de către instanță, întrucât acest lucru nu a fost probat,

restricțiile de circulație în orașul natal, fără a fi strămutat în alte

localități, nefiind echivalente cu noțiunea de domiciliu obligatoriu, cu atât

mai mult, cu cât în condițiile războiului, asemenea restricții au fost impuse

unor categorii cu mult mai largi de cetățeni, fără a se avea în vedere motive

de ordin etnic și rasial.

Examinând și din oficiu hotărârea

atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența vreunui motiv de casare, recursul declarat de S.M. va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.M.,

împotriva sentinței civile nr. 197 din 24 august 2001, a Curții de Apel Alba

Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2003.