ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5646/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 17 martie 2005, reclamantul Ș.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Alba, anularea hotărârii nr. 647 din 31 ianuarie 2005,

emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al

prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că, în perioada 1 octombrie 1944 - 31 decembrie 1944, împreună cu alți

cetățeni de naționalitate germană și maghiară, a fost supus la muncă forțată în

detașamente de muncă, la Roșiori de Vede.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 141 din 10

iunie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată, a constatat că

reclamantul este beneficiarul drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

aferent perioadei 1 octombrie 2004 - 31 decembrie 1944 și a obligat pârâta să

stabilească drepturile reclamantului, începând cu data de 1 septembrie 2004.

Instanța a reținut că soluția se

impune în raport cu dispozițiile art. 1 lit. d) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare și cu declarațiile autentice ale

martorilor G.D. și G.F. și cea judiciară a martorului K.F., din care rezultă

realitatea susținerilor reclamantului privind obligarea acestuia la muncă

forțată și caracterul abuziv al acestei măsuri.

Împotriva sentinței, în termen

legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Alba, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că

intimatul nu este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, întrucât,

în luna octombrie 1944, când acesta a arătat că a fost transportat, din motive

etnice, la detașamente de muncă forțată, potrivit dispozițiilor Decretului -

lege nr. 1627/1944, au fost abrogate toate legile cu caracter discriminatoriu

care vizau persecuții.

C, intimatul-reclamant nu a depus

nici un înscris doveditor din care să rezulte că a suferit persecuții etnice,

declarațiile martorilor fiind date între ele, de persoane care au cerut, la

rândul lor, recunoașterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Recursul se va admite, în sensul și

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în

drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la

lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră

folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca

hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă

judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamantul-recurent

nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, înscrisurile

depuse și declarațiile martorilor nefiind pe deplin convingătoare privind

faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit art. 1 lit. d) din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei

ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, făcând parte din detașamente de muncă forțată.

Pentru a stabili cu certitudine

incidența prevederilor legale mai sus invocate și pentru a vedea, astfel, dacă

recurentul era îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuia

determinată fără echivoc, existența formațiunilor de muncă forțată în zona

Roșiori de Vede și împrejurarea că martorii ale căror declarații au fost

administrate în cauză, sunt ei înșiși beneficiari ai prevederilor Legii nr.

189/2000.

Prin urmare, pentru stabilirea

exactă a adevărului, Curtea, în baza art. 313 teza I C. proc. civ., va admite

recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la

aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului, prin obținerea de relații

de la Arhivele Naționale, privind existența formațiunilor de muncă forțată în

perioada octombrie - decembrie 1944, în zona Roșiori de Vede și prin

administrarea de dovezi din care să reiasă că martorii, ale căror declarații

s-au depus în cauză, sunt ei înșiși beneficiari ai prevederilor art. 1 lit. d)

din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Alba împotriva sentinței civile nr. 141 din 10 iunie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 noiembrie 2005.