ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 1999 la Tribunalul București, reclamanta SC A.D.S.& W.L., societate comercială de naționalitate britanică cu sediul în Marea Britanie, cu domiciliul ales în România – București, sector 1, iar conform modificărilor ulterioare, la M.A. - S.C.P.A., sector 1, București, a chemat în judecată pe pârâții: SC P.94 SRL cu sediul în București și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, cu sediul în București, pentru ca, în temeiul art. 48 din Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998, privind mărcile și indicațiile geografice, să se dispună: - anularea înregistrării mărcii Beefeater cu număr de depozit 41199; – obligarea O.S.I.M.

la radierea înregistrării mărcii din Registrul Național al Mărcilor; – obligarea la cheltuieli de judecată. În susținerea cererii, reclamanta a depus certificatul emis de Oficiul de Brevete – Registrul de Mărci de Comerț din Marea Britanie și Irlanda de Nord, prin care se atestă că produsul gin „Beefeater” este proprietatea A.D.S. & W.L., fiind înregistrat sub nr. 318121 din 1909; Că marca Beefeater era înregistrată în 119 țări și era de notorietate în România la data la care pârâta a solicitat înregistrarea, pe numele său, al aceleiași mărci; Că, înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea credință și nelegal, cu încălcarea art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 84/1998, prin utilizarea pe nedrept a renumelui mărcii Beefeater și inducând în eroare consumatorii din România, prejudiciind proprietara mărcii.

În apărare, pârâta SC P. SRL a cerut respingerea acțiunii, susținând că reclamanta nu a făcut dovada că, anterior constituirii depozitului, marca Beefeater era notorie în România, conform art. 20 din Legea nr. 84/1998. Că, potrivit art. 6 lit. d) din legea menționată, o marcă este refuzată la înregistrare, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România, pentru produse identice sau similare.

S-a mai susținut de către pârâtă, că reclamanta a depus, la 30 septembrie 1998, la O.S.I.M., opoziție la înregistrarea mărcii Beefeater, care a fost respinsă prin decizia nr. 4 din 19 aprilie 1999, reținându-se că nu s-au depus documente care să probeze notorietatea mărcii pe teritoriul României, înainte de 14 octombrie 1996. Tribunalul București, secția V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 888 din 20 decembrie 2000, a admis acțiunea, dispunând anularea înregistrării mărcii Beefeater, având ca titular SC P. SRL, cu număr de depozit 041199 din 14 octombrie 1996 și cu certificatul de înregistrare nr. 28279 din 14 octombrie 1996 emis de O.S.I.M. pentru clasele de produse și servicii 33, 35, 39. Prin aceeași hotărâre, instanța a obligat pârâtul, O.S.I.M., la radierea înregistrării mărcii din Registrul Național al Mărcilor.

A fost obligată pârâta SC P. SRL, conform cu încheierea de îndreptare a dispozitivului sentinței, din 12 decembrie 2001 la 150.483.589 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, marca Beefeater fiind de notorietate în România la data depunerii cererii de înregistrare de către pârâtă și, pe acest temei, conform art. 3 lit. c) din legea menționată, nu era necesar ca reclamanta să înregistreze marca în România. S-a mai reținut că, potrivit probelor depuse (facturi, situație vânzări, etichete), reclamanta a făcut dovada că comercializarea produsului Beefeater în România a început din 1993. Conform cu răspunsul O.S.I.M.

la interogator, instanța a reținut că solicitarea înregistrării mărcii de către pârâtă s-a făcut cu rea credință – ca, de altfel, și pentru alte cunoscute băuturi alcoolice, proprietatea reclamantei – practicându-se concurență neloială. Împotriva acestei hotărâri, ambele pârâte au declarat apel. Pârâta O.S.I.M. a criticat soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât a recunoscut pretențiile reclamantei ca întemeiate și a fost de acord cu admiterea acțiunii. Întrucât, prin încheierea de îndreptare din 21 decembrie 2001, s-a prevăzut că cheltuielile de judecată sunt în sarcina SC P. SRL, cu cererea nr. 10146051 din 15 mai 2002, depusă în ședința de judecată din 16 mai 2002, pârâta O.S.I.M.

a cerut să se ia act de renunțarea la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 888/F din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, considerând hotărârea tribunalului întemeiată. Prin apelul declarat de SC P. SRL împotriva hotărârii menționate s-a susținut că marca Beefeater nu era notorie în România, că greșit s-a reținut înregistrarea cu rea credință, iar faptul neutilizării mărcii, nu constituie o cauză de anulare a înregistrării mărcii. Curtea de Apel București, secția III-a civilă, prin decizia nr. 236/A din 16 mai 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei și a luat act de renunțarea la judecata apelului de către O.S.I.M. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că înregistrarea mărcii de către SC P. SRL s-a făcut cu rea credință și cu concursul funcționarilor O.S.I.M.

care nu au examinat procedura de înregistrare cu simț de răspundere, încălcându-se flagrant Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice. S-a mai reținut că O.S.I.M. a fost de acord cu admiterea cererii de anulare a înregistrării mărcii Beefeater, care era notorie în România. Împotriva acestei decizii, pârâta SC P. SRL a declarat, la 27 iunie 2002, recurs, cu respectarea termenului legal de 15 zile, față de data comunicării hotărârii atacate, (13 iunie 2002). S-a solicitat schimbarea deciziei atacate și în fond respingerea acțiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici: – instanța de apel a reținut eronat, fără probe, caracterul notoriu a mărcii Beefeater în România, încălcând dispozițiile Legii nr. 84/1998 [ art. 20 alin. (1) lit. e)] și ale Regulamentului de aplicare [ art. (6)] ale cărei criterii, pentru stabilirea notorietății, nu erau îndeplinite la data înregistrării mărcii.

– greșit instanța de apel a dat valoare probatorie răspunsului O.S.I.M. la interogator, întrucât s-a referit la fapta altuia atunci când a arătat reaua credință a pârâtei în solicitarea înregistrării mărcii. Pe de altă parte, răspunsul nu este concludent, întrucât se face mențiunea că, „în prezent”, marca Beefeater este notorie pe teritoriul României, deci, la data interogatoriului, 19 septembrie 2000, iar nu la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii (4 octombrie 1996). – aplicarea greșită a Legii nr. 84/1998, întrucât nu s-a probat reaua credință cu înregistrarea mărcii, argumentul instanței, că pârâta are în portofoliu și alte mărci aparținând reclamantei sau lipsa de folosință a mărcii, nefiind motiv de anulare a înregistrării.

În ședința de judecată din 3 decembrie 2002, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. La termenul următor, 28 ianuarie 2003, recurenta a cerut să se ia act că renunță la excepția de neconstituționalitate, depunând și cerere scrisă în acest sens. Curtea a luat act de renunțarea la această excepție. În aceeași ședință, 28 ianuarie 2003, recurenta-pârâtă a invocat și a depus în scris motive de ordine publică, în completarea motivelor de recurs formulate, și anume: Excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei, întrucât semnatarul acțiunii, dl. R.R., cetățean italian, a prezentat numai procură scrisă de la reclamantă, sub semnătură privată, fără a fi legalizată, așa cum prevede art. 68 și 83 C. proc.

civ. Întrucât cererea de chemare în judecată este semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant valabil al reclamantei, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., a cerut să se constate că este nulă. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de competență materială (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.). Se susține de către recurentă că cererile de anulare a înregistrării mărcilor – bunuri ce fac parte din fondul de comerț – au natură comercială. Întrucât soluționarea cauzei la fond și în apel s-a făcut de către secțiile civile ale Tribunalului și Curții de Apel, au fost încălcate normele privind competența materială, astfel că solicită casarea hotărârilor, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul București, secția comercială.

Greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Recurenta susține că greșit reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 84/1998, întrucât, la data la care s-a născut dreptul la marcă a SC P. SRL, și anume, 14 octombrie 1996, era în vigoare Legea nr. 28/1967. Ca urmare, nelegal instanța de fond a soluționat speța prin aplicarea unei legi ce a apărut după doi ani, respectiv, Legea nr. 84/1998, astfel că se impune casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pricinii prin aplicarea legii sub imperiul căreia s-a născut dreptul contestat de reclamantă. La termenul de 28 ianuarie 2003, intimata A.D.S.& W.L. a formulat cererea pentru refacerea înscrisurilor în temeiul art. 583 - 585 C. proc.

civ., cerere formulată și în scris, susținând că, la Tribunalul București, cu ocazia soluționării în fond a cauzei a depus înscrisuri însumând 394 pagini, referitoare la înregistrarea în lume a mărcii Beefeater, precum și privind importul și comercializarea în România a acestui produs. Aceste înscrisuri au format un volum separat, iar existența lor este neîndoielnică, prin faptul că instanțele de fond și apel fac referire la aceste acte. Intimata a depus și un opis cu înscrisurile dispărute și a solicitat ca O.S.I.M., să depună o copie de pe exemplarul ce i-a fost comunicată la momentul depunerii înscrisurilor. Curtea Supremă de Justiție a făcut demersuri la Tribunalul București și Curtea de Apel București, secția III-a civilă, pentru identificarea și trimiterea volumului suplimentar privind înscrisurile depuse de A.D.

(dosar Tribunalul București nr. 5170/1999 și dosar Curtea de Apel București nr. 2120/2001) dar fără rezultat, astfel că, prin încheierea din 25 februarie 2003, a fost obligat O.S.I.M. să depună volumul de înscrisuri primit de la reclamantă, la instanța de fond. O.S.I.M. a înregistrat la Curtea Supremă de Justiție sub nr. 7332 din 10 martie 2003, înscrisurile dispărute, depuse de reclamanta A.D.S.& W.L. la fond, acestea fiind cusute într-un dosar separat, având 406 file, conform referatului de grefă din 10 martie 2003. (dosar recurs). În ședința de judecată din 11 martie 2003, intimata-reclamantă, A.D.S.& W.L. a invocat excepția necompetenței materiale a secției comerciale a Curții Supreme de Justiție în soluționarea cauzei, susținând că secția civilă este competentă, față de natura civilă a raportului juridic.

A invocat și a depus mai multe decizii ale secției comerciale, în pricini de aceeași natură, prin care această secție s-a desesizat în favoarea secției civile. Intimata-reclamantă, conform încheierii de ședință din 11 martie, a mai invocat inadmisibilitatea depunerii motivelor de recurs la 28 ianuarie 2003 – după al 3-lea termen de soluționare – susținând, în esență, că, nefiind motive de ordine publică, nu se încadrează în art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Curtea, având în vedere cererile formulate în cauză, probele administrate, susținerile părților, notele scrise și toată documentația invocată, reține următoarele: Excepțiile invocate de reclamanta-intimată: Cu privire la excepția de necompetență a secției comerciale a Curții Supreme de Justiție în soluționarea cauzei.

Curtea, respinge excepția, întrucât: Recursul pârâtei a fost înregistrat la Curtea Supremă de Justiție – Registratura Generală la 5 iulie 2002. Președintele Curții Supreme de Justiție, prin rezoluția din 11 iulie 2002, a repartizat dosarul spre soluționare secției comerciale. Secția comercială s-a considerat competentă în soluționare, considerând că litigiul are natură comercială. În adevăr, obiectul pricinii privește anularea înregistrării unei mărci, care constituie drept de proprietate industrială, ce intră în compunerea fondului de comerț. Litigiul dintre doi comercianți privind un element incorporal al fondului de comerț, se caracterizează ca având natură comercială (art. 56 C. com.). Dispoziția cuprinsă în art. 32 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede că acțiunile în anularea mărcii se soluționează de secția civilă a Tribunalului București, nu poate fi considerată ca o reglementare specială a competenței.

Prin această normă de aplicare a Legii nr. 84/1998, s-a vrut înlăturarea competenței secției de contencios administrativ – anularea actului administrativ de înregistrare a mărcii – stabilindu-se competența instanței de drept comun din cadrul Tribunalului. Aceste considerente au fost invocate chiar de intimată (Concluzii scrise cap. V depuse în termenul de pronunțare). În ce privește excepția intimatei-reclamante privind inadmisibilitatea motivelor de recurs depuse de recurenta-pârâtă la 28 ianuarie 2003, cu depășirea termenului legal de 15 zile. În adevăr, la 28 ianuarie 2003, recurenta a depus, tardiv, după înregistrarea recursului la Curtea de Apel București, la 27 iunie 2002, încă trei motive de recurs, susținând că sunt excepții de ordine publică.

Cererea intimatei de a fi respinse ca inadmisibile, înainte de a fi cercetate, dacă se încadrează sau nu în art. 306 alin. (2) C. proc. civ., este de respins, instanța urmând să stabilească natura excepțiilor invocate. Cu privire la recursul pârâtei SC P. SRL: Excepțiile invocate de recurentă la 28 ianuarie 2003, cu depășirea termenului legal de 15 zile față de data comunicării hotărârii atacate: a) Excepția lipsei calității de reprezentant legal al reclamantei la introducerea acțiunii. Acțiunea înregistrată la Tribunalul București, la 28 octombrie 1999, de reclamanta A.D.S.& W.L., societate de naționalitate britanică, s-a introdus prin reprezentant legal, fiind semnată de procurator, R.R., în temeiul împuternicirii dată de reclamantă la 22 octombrie 1999 la Bristol – Anglia (dosar fond), fără a fi legalizată.

Procura a fost autentificată de notariat la 28 noiembrie 2002, - depusă la dosar în traducere autorizată – la care s-a adăugat și scrisoarea de ratificare, prin care reclamanta confirmă împuternicirea acordată d-lui R.R. la 22 octombrie 1999, pentru introducerea acțiunii în numele societății. Ca urmare, având în vedere art. 161 alin. (2) C. proc. civ., constatându-se că neregularitățile de la introducerea cererii au fost acoperite prin ratificarea acțiunii de către reclamantă, nu este cazul anulării acțiunii, astfel că excepția este de respins. De altfel, în tot cursul judecării cauzei, la fond și apel, pârâta nu a invocat nevalabilitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, din toate actele și probatoriile depuse de reclamantă, a rezultat însușirea acțiunii de către aceasta.

b) Excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei de către secțiile civile ale tribunalului și curții de apel, față de natura comercială a cauzei. Excepția invocată de recurentă este de respins, întrucât: După cum s-a reținut mai sus, litigiul dintre părți – cerere neevaluabilă în bani – are natură comercială. Competența soluționării în primă instanță revenea tribunalului (art. 2 C. proc. civ.). Această dispoziție legală privind competența materială a fost respectată. În ce privește soluționarea cauzei de către secția civilă sau comercială a Tribunalului este o problemă de administrare a activității jurisdicționale. În adevăr, Legea nr. 92/1992, privind organizarea instanțelor judecătorești, nu stabilește o competență a tribunalelor și curților de apel pe secții.

Numai în Legea Curții Supreme de Justiție, nr. 56/1993, este determinată competența de soluționare pe secții. Ca urmare, nu se poate reține o încălcare a competenței materiale în cazul soluționării unui litigiu comercial de către secția civilă a tribunalului sau curții de Apel. c) Excepția greșitei aplicări a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) prin greșita retroactivare a prevederilor Legii nr. 84/1998, asupra dreptului la marcă al SC P. SRL, care s-a născut la 14 octombrie 1996, când era în vigoare Legea nr. 28/1967. Curtea reține că nu suntem în prezența unei excepții de ordine publică, nefiind cazul aplicării art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

În realitate, recurenta aduce critici privind greșita aplicare a legii, care privesc fondul cauzei, critici ce nu pot fi luate în examinare față de tardivitatea formulării acestora, la 28 ianuarie 2003. Poziția recurentei, de altfel, este de neînțeles, întrucât este de observat că apărările și criticile formulate în apel și recurs au fost motivate pe Legea nr. 84/1998. Privitor la motivele de recurs declarate în termen, la 27 iunie 2002. 1) Primul motiv de recurs, greșita reținere de către instanțe a caracterului notoriu al mărcii Beefeater în România și încălcarea art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998 (art. 304 pct. 9). Prin acest motiv de recurs se contestă situația de fapt stabilită de instanța de fond, confirmată în apel – notorietatea, cunoașterea în rândul consumatorilor din România a mărcii Beefeater.

Art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, coroborat cu art. 6 lit. d) și e), invocat de recurentă, stabilește drept criteriu de refuz al înregistrării mărcii, gradul de cunoaștere al mărcii notorii pe piața românească. Instanța de fond, pe baza probelor depuse de reclamantă, a reținut că marca în litigiu era notorie, astfel că înregistrarea de către pârâta SC P. SRL, contravenea Legii nr. 84/1998 [art. 3 lit. c)]. Criticile recurentei privesc netemeinicia hotărârilor atacate, or, prin abrogarea pct. 11 al. art. 304 C. proc. civ., cu O.U.G. nr. 138/2000, acest motiv nu mai poate fi susținut în recurs. Invocarea de către recurentă a pct. 9 din art. 304 C. proc. civ.

nu se justifică, întrucât nu se invocă aplicarea greșită a legii, ci, așa cum s-a arătat, greșita reținere a unei situații de fapt, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, cum ar fi lipsa dovezilor de notorietate a mărcii, dedusă din necesitatea înregistrării în 119 state și reînnoirii înregistrărilor după 10 ani, sau că importul mărfii „gin Beefeater”, în România nu constituie o dovadă a comercializării sau a dobândirii notorietății. Or, aceste situații de fapt au fost analizate și clarificate în cele două faze procesuale și nu mai pot fi analizate în recurs. Motivul 2. Aplicarea greșită a art. 218 C. proc. civ., prin faptul că instanța a dat valoare probatorie răspunsului O.S.I.M. la interogator.

Interogatoriul – răspunsul la interogator, probatorii admise de instanța de fond în vederea stabilirii situației de fapt, folosesc cauzei. Instanța de fond a fost îndreptățită să rețină că pârâta O.S.I.M., organ competent în înregistrarea mărcilor, putea și trebuia să cunoască dacă marca gin Beefeater este sau nu de notorietate în România. Răspunsul la interogator a fost afirmativ și, același organ, a considerat că cererea SC P. SRL, de înregistrare a mărcii, a fost făcută cu rea credință (dosar fond). Poziția pârâtei O.S.I.M. în acest proces a fost aceea de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei O.S.I.M. de înregistrare a mărcii Beefeater, fapt ce a determinat renunțarea la apel, având ca obiect numai cheltuieli de judecată, iar în recurs, prin întâmpinare și note scrise, a cerut menținerea soluțiilor pronunțate, considerând recursul SC P. SRL ca nefondat.

Susținerea recurentei, în sensul că afirmația O.S.I.M. de notorietate a mărcii în litigiu nu poate fi reținută decât în raport cu data răspunsului la interogator, anul 2000, iar nu și pentru data constituirii depozitului, în octombrie 1996, este fără temei. Ginul Beefeater, fiind produs de peste 100 ani și vândut în peste100 de țări din toate continentele, nu se poate susține că nu era cunoscut și comercializat și în România înainte de data interogatoriului, probatoriile din dosar (vol. II, anexa 18 la întâmpinare filele) dovedind contrariul.

În adevăr, facturile, declarațiile vamale depuse de reclamantă fac dovada comercializării produsului în România în perioada 1993 – 1996. Legea nr. 84/1998, în art. 3 lit. c), definește „conceptul de marcă notorie ca fiind, marca larg cunoscută în România la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere; pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci, în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a mai fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România”. Stabilirea notorietății unui produs este o situație de fapt, iar instanța de fond, pe baza probelor administrate, și-a făcut convingerea că marca Beefeater era notorie în România, chiar la data constituirii depozitului, astfel că înregistrarea s-a făcut contrar legii.

Al treilea motiv de recurs. Se susține de către recurentă aplicarea greșită a Legii nr. 84/1994, prin faptul că reaua credință nu constituie motiv de anulare a înregistrării mărcii. Susținerile sunt fără temei, întrucât anularea certificatului de înregistrare s-a întemeiat pe nerespectarea art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, marca în litigiu fiind de notorietate în România. Față de cele de mai sus, hotărârile atacate fiind legale și temeinice, recursul urmează să fie respins. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta, ca parte căzută în pretenții, datorează cheltuielile de judecată în recurs. Intimata-reclamantă și-a rezervat dreptul de a le solicita printr-o acțiune separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile formulate de intimata reclamantă SC A.D.S.& W.L., privind necompetența secției comerciale a Curții Supreme de Justiție și inadmisibilitatea formulării motivelor de recurs din 28 ianuarie 2003. Respinge recursul pârâtei SC P. SRL Cernica, declarat împotriva deciziei nr. 236 A din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, ca nefondat, precum și motivele formulate la 28 ianuarie 2003, ca tardive. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2003.