ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28

octombrie 1999 la Tribunalul București, reclamanta SC A.D.S.& W.L.,

societate comercială de naționalitate britanică cu sediul în Marea Britanie, cu

domiciliul ales în România – București, sector 1, iar conform modificărilor

ulterioare, la M.A. - S.C.P.A., sector 1, București, a chemat în judecată pe

pârâții: SC P.94 SRL cu sediul în București și Oficiul de Stat pentru Invenții

și Mărci, cu sediul în București, pentru ca, în temeiul art. 48 din Legea nr. 84

din 15 aprilie 1998, privind mărcile și indicațiile geografice, să se dispună:

- anularea înregistrării mărcii Beefeater

cu număr de depozit 41199;

– obligarea O.S.I.M. la radierea

înregistrării mărcii din Registrul Național al Mărcilor;

– obligarea la cheltuieli de

judecată.

În susținerea cererii, reclamanta a

depus certificatul emis de Oficiul de Brevete – Registrul de Mărci de Comerț

din Marea Britanie și Irlanda de Nord, prin care se atestă că produsul gin

„Beefeater” este proprietatea A.D.S. & W.L., fiind înregistrat sub nr. 318121

din 1909;

Că marca Beefeater era înregistrată

în 119 țări și era de notorietate în România la data la care pârâta a solicitat

înregistrarea, pe numele său, al aceleiași mărci;

Că, înregistrarea mărcii s-a făcut

cu rea credință și nelegal, cu încălcarea art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr.

84/1998, prin utilizarea pe nedrept a renumelui mărcii Beefeater și inducând în

eroare consumatorii din România, prejudiciind proprietara mărcii.

În apărare, pârâta SC P. SRL a cerut

respingerea acțiunii, susținând că reclamanta nu a făcut dovada că, anterior

constituirii depozitului, marca Beefeater era notorie în România, conform art. 20

din Legea nr. 84/1998.

Că, potrivit art. 6 lit. d) din

legea menționată, o marcă este refuzată la înregistrare, dacă este identică sau

similară cu o marcă notorie în România, pentru produse identice sau similare.

S-a mai susținut de către pârâtă, că

reclamanta a depus, la 30 septembrie 1998, la O.S.I.M., opoziție la

înregistrarea mărcii Beefeater, care a fost respinsă prin decizia nr. 4 din 19

aprilie 1999, reținându-se că nu s-au depus documente care să probeze

notorietatea mărcii pe teritoriul României, înainte de 14 octombrie 1996.

Tribunalul București, secția V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 888 din 20

decembrie 2000, a admis acțiunea, dispunând anularea înregistrării mărcii

Beefeater, având ca titular SC P. SRL, cu număr de depozit 041199 din 14

octombrie 1996 și cu certificatul de înregistrare nr. 28279 din 14 octombrie

1996 emis de O.S.I.M. pentru clasele de produse și servicii 33, 35, 39.

Prin aceeași hotărâre, instanța a

obligat pârâtul, O.S.I.M., la radierea înregistrării mărcii din Registrul

Național al Mărcilor.

A fost obligată pârâta SC P. SRL,

conform cu încheierea de îndreptare a dispozitivului sentinței, din 12

decembrie 2001 la 150.483.589 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut cu

nerespectarea dispozițiilor art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, marca

Beefeater fiind de notorietate în România la data depunerii cererii de

înregistrare de către pârâtă și, pe acest temei, conform art. 3 lit. c) din

legea menționată, nu era necesar ca reclamanta să înregistreze marca în

România.

S-a mai reținut că, potrivit

probelor depuse (facturi, situație vânzări, etichete), reclamanta a făcut

dovada că comercializarea produsului Beefeater în România a început din 1993.

Conform cu răspunsul O.S.I.M. la

interogator, instanța a reținut că solicitarea înregistrării mărcii de către

pârâtă s-a făcut cu rea credință – ca, de altfel, și pentru alte cunoscute

băuturi alcoolice, proprietatea reclamantei – practicându-se concurență

neloială.

Împotriva acestei hotărâri, ambele

pârâte au declarat apel.

Pârâta O.S.I.M. a criticat soluția

de obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât a recunoscut

pretențiile reclamantei ca întemeiate și a fost de acord cu admiterea acțiunii.

Întrucât, prin încheierea de

îndreptare din 21 decembrie 2001, s-a prevăzut că cheltuielile de judecată sunt

în sarcina SC P. SRL, cu cererea nr. 10146051 din 15 mai 2002, depusă în

ședința de judecată din 16 mai 2002, pârâta O.S.I.M. a cerut să se ia act de

renunțarea la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 888/F

din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, considerând hotărârea

tribunalului întemeiată.

Prin apelul declarat de SC P. SRL

împotriva hotărârii menționate s-a susținut că marca Beefeater nu era notorie

în România, că greșit s-a reținut înregistrarea cu rea credință, iar faptul

neutilizării mărcii, nu constituie o cauză de anulare a înregistrării mărcii.

Curtea de Apel București, secția

III-a civilă, prin decizia nr. 236/A din 16 mai 2002, a respins, ca nefondat,

apelul pârâtei și a luat act de renunțarea la judecata apelului de către O.S.I.M.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a

reținut că înregistrarea mărcii de către SC P. SRL s-a făcut cu rea credință și

cu concursul funcționarilor O.S.I.M. care nu au examinat procedura de

înregistrare cu simț de răspundere, încălcându-se flagrant Legea nr. 84/1998,

privind mărcile și indicațiile geografice.

S-a mai reținut că O.S.I.M. a fost

de acord cu admiterea cererii de anulare a înregistrării mărcii Beefeater, care

era notorie în România.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC

P. SRL a declarat, la 27 iunie 2002, recurs, cu respectarea termenului legal de

15 zile, față de data comunicării hotărârii atacate, (13 iunie 2002).

S-a solicitat schimbarea deciziei

atacate și în fond respingerea acțiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind formulate următoarele critici:

– instanța de apel a reținut eronat,

fără probe, caracterul notoriu a mărcii Beefeater în România, încălcând

dispozițiile Legii nr. 84/1998

[

art.

20 alin. (1) lit. e)] și ale Regulamentului de aplicare

[

art. (6)] ale cărei criterii, pentru

stabilirea notorietății, nu erau îndeplinite la data înregistrării mărcii.

– greșit instanța de apel a dat

valoare probatorie răspunsului O.S.I.M. la interogator, întrucât s-a referit la

fapta altuia atunci când a arătat reaua credință a pârâtei în solicitarea

înregistrării mărcii. Pe de altă parte, răspunsul nu este concludent, întrucât

se face mențiunea că, „în prezent”, marca Beefeater este notorie pe teritoriul

României, deci, la data interogatoriului, 19 septembrie 2000, iar nu la data

depunerii cererii de înregistrare a mărcii (4 octombrie 1996).

– aplicarea greșită a Legii nr. 84/1998,

întrucât nu s-a probat reaua credință cu înregistrarea mărcii, argumentul

instanței, că pârâta are în portofoliu și alte mărci aparținând reclamantei sau

lipsa de folosință a mărcii, nefiind motiv de anulare a înregistrării.

În ședința de judecată din 3

decembrie 2002, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, cu dispozițiile art. 15 alin.

(2) din Constituția României, potrivit cu care legea dispune numai pentru

viitor.

La termenul următor, 28 ianuarie

2003, recurenta a cerut să se ia act că renunță la excepția de

neconstituționalitate, depunând și cerere scrisă în acest sens.

Curtea a luat act de renunțarea la

această excepție.

În aceeași ședință, 28 ianuarie 2003,

recurenta-pârâtă a invocat și a depus în scris motive de ordine publică, în

completarea motivelor de recurs formulate, și anume:

Excepția lipsei calității de

reprezentant al reclamantei, întrucât semnatarul acțiunii, dl. R.R., cetățean

italian, a prezentat numai procură scrisă de la reclamantă, sub semnătură

privată, fără a fi legalizată, așa cum prevede art. 68 și 83 C. proc. civ.

Întrucât cererea de chemare în

judecată este semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant

valabil al reclamantei, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., a cerut să

se constate că este nulă.

Hotărârea recurată a fost dată cu

încălcarea regulilor de competență materială (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

Se susține de către recurentă că

cererile de anulare a înregistrării mărcilor – bunuri ce fac parte din fondul

de comerț – au natură comercială.

Întrucât soluționarea cauzei la fond

și în apel s-a făcut de către secțiile civile ale Tribunalului și Curții de

Apel, au fost încălcate normele privind competența materială, astfel că

solicită casarea hotărârilor, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

Tribunalul București, secția comercială.

Greșita aplicare a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.).

Recurenta susține că greșit

reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 84/1998, întrucât,

la data la care s-a născut dreptul la marcă a SC P. SRL, și anume, 14 octombrie

1996, era în vigoare Legea nr. 28/1967. Ca urmare, nelegal instanța de fond a

soluționat speța prin aplicarea unei legi ce a apărut după doi ani, respectiv,

Legea nr. 84/1998, astfel că se impune casarea hotărârilor pronunțate cu

trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pricinii prin aplicarea

legii sub imperiul căreia s-a născut dreptul contestat de reclamantă.

La termenul de 28 ianuarie 2003,

intimata A.D.S.& W.L. a formulat cererea pentru refacerea înscrisurilor în

temeiul art. 583 - 585 C. proc. civ., cerere formulată și în scris, susținând

că, la Tribunalul București, cu ocazia soluționării în fond a cauzei a depus

înscrisuri însumând 394 pagini, referitoare la înregistrarea în lume a mărcii

Beefeater, precum și privind importul și comercializarea în România a acestui

produs.

Aceste înscrisuri au format un volum

separat, iar existența lor este neîndoielnică, prin faptul că instanțele de

fond și apel fac referire la aceste acte.

Intimata a depus și un opis cu

înscrisurile dispărute și a solicitat ca O.S.I.M., să depună o copie de pe

exemplarul ce i-a fost comunicată la momentul depunerii înscrisurilor.

Curtea Supremă de Justiție a făcut

demersuri la Tribunalul București și Curtea de Apel București, secția III-a civilă,

pentru identificarea și trimiterea volumului suplimentar privind înscrisurile

depuse de A.D. (dosar Tribunalul București nr. 5170/1999 și dosar Curtea de

Apel București nr. 2120/2001) dar fără rezultat, astfel că, prin încheierea din

25 februarie 2003, a fost obligat O.S.I.M. să depună volumul de înscrisuri primit

de la reclamantă, la instanța de fond.

O.S.I.M. a înregistrat la Curtea

Supremă de Justiție sub nr. 7332 din 10 martie 2003, înscrisurile dispărute,

depuse de reclamanta A.D.S.& W.L. la fond, acestea fiind cusute într-un

dosar separat, având 406 file, conform referatului de grefă din 10 martie 2003.

(dosar recurs).

În ședința de judecată din 11 martie

2003, intimata-reclamantă, A.D.S.& W.L. a invocat excepția necompetenței

materiale a secției comerciale a Curții Supreme de Justiție în soluționarea

cauzei, susținând că secția civilă este competentă, față de natura civilă a

raportului juridic. A invocat și a depus mai multe decizii ale secției comerciale,

în pricini de aceeași natură, prin care această secție s-a desesizat în

favoarea secției civile.

Intimata-reclamantă, conform

încheierii de ședință din 11 martie, a mai invocat inadmisibilitatea depunerii

motivelor de recurs la 28 ianuarie 2003 – după al 3-lea termen de soluționare –

susținând, în esență, că, nefiind motive de ordine publică, nu se încadrează în

art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea, având în vedere cererile

formulate în cauză, probele administrate, susținerile părților, notele scrise și

toată documentația invocată, reține următoarele:

Excepțiile invocate de reclamanta-intimată:

Cu privire la excepția de

necompetență a secției comerciale a Curții Supreme de Justiție în soluționarea

cauzei.

Curtea, respinge excepția, întrucât:

Recursul pârâtei a fost înregistrat

la Curtea Supremă de Justiție – Registratura Generală la 5 iulie 2002.

Președintele Curții Supreme de

Justiție, prin rezoluția din 11 iulie 2002, a repartizat dosarul spre

soluționare secției comerciale.

Secția comercială s-a considerat

competentă în soluționare, considerând că litigiul are natură comercială.

În adevăr, obiectul pricinii

privește anularea înregistrării unei mărci, care constituie drept de

proprietate industrială, ce intră în compunerea fondului de comerț.

Litigiul dintre doi comercianți

privind un element incorporal al fondului de comerț, se caracterizează ca având

natură comercială (art. 56 C. com.).

Dispoziția cuprinsă în art. 32 alin.

(1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede că acțiunile

în anularea mărcii se soluționează de secția civilă a Tribunalului București,

nu poate fi considerată ca o reglementare specială a competenței. Prin această

normă de aplicare a Legii nr. 84/1998, s-a vrut înlăturarea competenței secției

de contencios administrativ – anularea actului administrativ de înregistrare a

mărcii – stabilindu-se competența instanței de drept comun din cadrul

Tribunalului. Aceste considerente au fost invocate chiar de intimată (Concluzii

scrise cap. V depuse în termenul de pronunțare).

În ce privește excepția intimatei-reclamante

privind inadmisibilitatea motivelor de recurs depuse de recurenta-pârâtă la 28

ianuarie 2003, cu depășirea termenului legal de 15 zile.

În adevăr, la 28 ianuarie 2003,

recurenta a depus, tardiv, după înregistrarea recursului la Curtea de Apel

București, la 27 iunie 2002, încă trei motive de recurs, susținând că sunt excepții

de ordine publică.

Cererea intimatei de a fi respinse

ca inadmisibile, înainte de a fi cercetate, dacă se încadrează sau nu în art. 306

alin. (2) C. proc. civ., este de respins, instanța urmând să stabilească natura

excepțiilor invocate.

Cu privire la recursul pârâtei SC P.

SRL:

Excepțiile invocate de recurentă la

28 ianuarie 2003, cu depășirea termenului legal de 15 zile față de data

comunicării hotărârii atacate:

a) Excepția lipsei calității de

reprezentant legal al reclamantei la introducerea acțiunii.

Acțiunea înregistrată la Tribunalul

București, la 28 octombrie 1999, de reclamanta A.D.S.& W.L., societate de

naționalitate britanică, s-a introdus prin reprezentant legal, fiind semnată de

procurator, R.R., în temeiul împuternicirii dată de reclamantă la 22 octombrie

1999 la Bristol – Anglia (dosar fond), fără a fi legalizată.

Procura a fost autentificată de

notariat la 28 noiembrie 2002,

- depusă la dosar în traducere

autorizată – la care s-a adăugat și scrisoarea de ratificare, prin care reclamanta

confirmă împuternicirea acordată d-lui R.R. la 22 octombrie 1999, pentru

introducerea acțiunii în numele societății.

Ca urmare, având în vedere art. 161

alin. (2) C. proc. civ., constatându-se că neregularitățile de la introducerea

cererii au fost acoperite prin ratificarea acțiunii de către reclamantă, nu

este cazul anulării acțiunii, astfel că excepția este de respins.

De altfel, în tot cursul judecării

cauzei, la fond și apel, pârâta nu a invocat nevalabilitatea cererii de chemare

în judecată, întrucât, din toate actele și probatoriile depuse de reclamantă, a

rezultat însușirea acțiunii de către aceasta.

b) Excepția necompetenței materiale

în soluționarea cauzei de către secțiile civile ale tribunalului și curții de

apel, față de natura comercială a cauzei.

Excepția invocată de recurentă este

de respins, întrucât:

După cum s-a reținut mai sus,

litigiul dintre părți – cerere neevaluabilă în bani – are natură comercială.

Competența soluționării în primă

instanță revenea tribunalului (art. 2 C. proc. civ.).

Această dispoziție legală privind

competența materială a fost respectată.

În ce privește soluționarea cauzei de către secția civilă

sau comercială a Tribunalului este o problemă de administrare a activității jurisdicționale.

În adevăr, Legea nr. 92/1992, privind organizarea

instanțelor judecătorești, nu stabilește o competență a tribunalelor și curților

de apel pe secții.

Numai în Legea Curții Supreme de Justiție, nr. 56/1993, este

determinată competența de soluționare pe secții.

Ca urmare, nu se poate reține o

încălcare a competenței materiale în cazul soluționării unui litigiu comercial

de către secția civilă a tribunalului sau curții de Apel.

c) Excepția greșitei aplicări a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) prin greșita retroactivare a prevederilor

Legii nr. 84/1998, asupra dreptului la marcă al SC P. SRL, care s-a născut la

14 octombrie 1996, când era în vigoare Legea nr. 28/1967.

Curtea reține că nu suntem în

prezența unei excepții de ordine publică, nefiind cazul aplicării art. 306

alin. (2) C. proc. civ.

În realitate, recurenta aduce

critici privind greșita aplicare a legii, care privesc fondul cauzei, critici

ce nu pot fi luate în examinare față de tardivitatea formulării acestora, la 28

ianuarie 2003.

Poziția recurentei, de altfel, este

de neînțeles, întrucât este de observat că apărările și criticile formulate în

apel și recurs au fost motivate pe Legea nr. 84/1998.

Privitor la motivele de recurs

declarate în termen, la 27 iunie 2002.

1) Primul motiv de recurs, greșita

reținere de către instanțe a caracterului notoriu al mărcii Beefeater în

România și încălcarea art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998 (art. 304

pct. 9).

Prin acest motiv de recurs se

contestă situația de fapt stabilită de instanța de fond, confirmată în apel –

notorietatea, cunoașterea în rândul consumatorilor din România a mărcii

Beefeater.

Art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

84/1998, coroborat cu art. 6 lit. d) și e), invocat de recurentă, stabilește

drept criteriu de refuz al înregistrării mărcii, gradul de cunoaștere al mărcii

notorii pe piața românească.

Instanța de fond, pe baza probelor depuse de reclamantă, a

reținut că marca în litigiu era notorie, astfel că înregistrarea de către

pârâta SC P. SRL, contravenea Legii nr. 84/1998 [art. 3 lit. c)].

Criticile recurentei privesc netemeinicia hotărârilor

atacate, or, prin abrogarea pct. 11 al. art. 304 C. proc. civ., cu O.U.G. nr. 138/2000,

acest motiv nu mai poate fi susținut în recurs.

Invocarea de către recurentă a pct. 9 din art. 304 C. proc.

civ. nu se justifică, întrucât nu se invocă aplicarea greșită a legii, ci, așa

cum s-a arătat, greșita reținere a unei situații de fapt, care nu mai poate fi

reanalizată în recurs, cum ar fi lipsa dovezilor de notorietate a mărcii, dedusă

din necesitatea înregistrării în 119 state și reînnoirii înregistrărilor după

10 ani, sau că importul mărfii „gin Beefeater”, în România nu constituie o

dovadă a comercializării sau a dobândirii notorietății. Or, aceste situații de

fapt au fost analizate și clarificate în cele două faze procesuale și nu mai

pot fi analizate în recurs.

Motivul 2. Aplicarea greșită a art. 218

C. proc. civ., prin faptul că instanța a dat valoare probatorie răspunsului O.S.I.M.

la interogator.

Interogatoriul – răspunsul la

interogator, probatorii admise de instanța de fond în vederea stabilirii

situației de fapt, folosesc cauzei.

Instanța de fond a fost îndreptățită să rețină că pârâta O.S.I.M.,

organ competent în înregistrarea mărcilor, putea și trebuia să cunoască dacă

marca gin Beefeater este sau nu de notorietate în România. Răspunsul la

interogator a fost afirmativ și, același organ, a considerat că cererea SC P.

SRL, de înregistrare a mărcii, a fost făcută cu rea credință (dosar fond).

Poziția pârâtei O.S.I.M. în acest proces a fost aceea de

admitere a acțiunii și de anulare a deciziei O.S.I.M. de înregistrare a mărcii

Beefeater, fapt ce a determinat renunțarea la apel, având ca obiect numai

cheltuieli de judecată, iar în recurs, prin întâmpinare și note scrise, a cerut

menținerea soluțiilor pronunțate, considerând recursul SC P. SRL ca nefondat.

Susținerea recurentei, în sensul că afirmația O.S.I.M. de

notorietate a mărcii în litigiu nu poate fi reținută decât în raport cu data

răspunsului la interogator, anul 2000, iar nu și pentru data constituirii depozitului,

în octombrie 1996, este fără temei.

Ginul Beefeater, fiind produs de peste 100 ani și vândut în

peste100 de țări din toate continentele, nu se poate susține că nu era cunoscut

și comercializat și în România înainte de data interogatoriului, probatoriile

din dosar (vol. II, anexa 18 la întâmpinare filele) dovedind contrariul. În

adevăr, facturile, declarațiile vamale depuse de reclamantă fac dovada

comercializării produsului în România în perioada 1993 – 1996.

Legea nr. 84/1998, în art. 3 lit. c), definește „conceptul

de marcă notorie ca fiind, marca larg cunoscută în România la data depunerii

cererii de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere;

pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere

notorietatea acestei mărci, în cadrul segmentului de public vizat pentru

produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a mai fi

necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România”.

Stabilirea notorietății unui produs este o situație de fapt,

iar instanța de fond, pe baza probelor administrate, și-a făcut convingerea că

marca Beefeater era notorie în România, chiar la data constituirii depozitului,

astfel că înregistrarea s-a făcut contrar legii.

Al treilea motiv de recurs.

Se susține de către recurentă aplicarea greșită a Legii nr. 84/1994,

prin faptul că reaua credință nu constituie motiv de anulare a înregistrării

mărcii.

Susținerile sunt fără temei, întrucât anularea certificatului

de înregistrare s-a întemeiat pe nerespectarea art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998,

marca în litigiu fiind de notorietate în România.

Față de cele de mai sus, hotărârile atacate fiind legale și

temeinice, recursul urmează să fie respins.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta, ca parte

căzută în pretenții, datorează cheltuielile de judecată în recurs. Intimata-reclamantă

și-a rezervat dreptul de a le solicita printr-o acțiune separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepțiile formulate de intimata reclamantă SC

A.D.S.& W.L.,

privind necompetența secției comerciale a Curții Supreme de

Justiție și inadmisibilitatea formulării motivelor de recurs din 28 ianuarie

2003.

Respinge recursul pârâtei SC P. SRL

Cernica, declarat împotriva deciziei nr. 236 A din 16 mai 2002 a Curții de Apel

București, ca nefondat, precum și motivele formulate la 28 ianuarie 2003, ca

tardive.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 aprilie 2003.