ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 410/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 15 noiembrie 2000, reclamanta D.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României și Guvernatorul Băncii Naționale a României – E.I.G., să se dispună anularea Ordinului nr. 632 din 18 octombrie 2000, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii. În motivarea acțiunii, reclamanta a menționat că a îndeplinit funcția de șef serviciu până la data de 18 octombrie 2000, la Direcția Decontări Bancare, direcție care, începând cu 17 octombrie 2000, a fost desființată prin Hotărârea Consiliului de Administrație, în locul ei fiind înființată o nouă structură, cu denumirea Oficiului Central de Plăți și Decontări Interbancare.

Urmare a acestei modificări, i s-a desfăcut contractul de muncă prin ordinul contestat. A cerut anularea acestuia, reîncadrarea în funcția deținută, cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, începând cu data de 18 octombrie 2000, până la efectiva reîncadrare, precum și la beneficiul nerealizat și daune morale. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 140 din 8 februarie 2001, a admis în parte acțiunea, a dispus anularea Ordinului nr. 632 din 18 octombrie 2000, a dispus reîncadrarea reclamantei, în funcția de șef serviciu Compensare din cadrul Oficiului Central de Plăți și Decontări Bancare. A dispus obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, cuvenite reclamantei de la data de 18 octombrie 2000, până la reîncadrarea efectivă, inclusiv prime, majorări salarii, al 13-lea salariu.

S-au respins ca neîntemeiate, cererile referitoare la daune morale și beneficiu nerealizat și la publicarea sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, că, în speță, nu a avut loc o reducere efectivă de posturi, de natura celui ocupat de reclamantă, iar, pe de altă parte, pârâții nu și-au îndeplinit nici obligația legală de a-i oferi un post corespunzător, reclamantei. Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs, pârâta Banca Națională a României, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, susținând, în principal, admiterea recursului și casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, la instanța specializată în litigii de muncă, respectiv Tribunalul București, secția a VIII-a litigii de muncă, greșit fiind soluționată contestația, ca o acțiune de competența instanței de contencios administrativ.

În subsidiar, a mai susținut că, în cauză, a avut loc totuși o reducere a postului deținut de reclamantă. Analizând recursul, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu reglementările legale incidente, se constată că acesta este fondat. În conformitate cu reglementarea din art. 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici – funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale. Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la lege, iar această anexă se poate completa prin hotărâre de guvern.

De reținut este locul pârâtei, Banca Națională a României, în rândul instituțiilor centrale, anume că este banca centrală a statului, având personalitate juridică, cu statut propriu de organizare și funcționare, aprobat prin lege specială, că nu este instituție bugetară, iar conform Legii nr. 101/1998, de organizare și funcționare a Băncii Na’ionale a Rom\niei, aceasta are ca obiect de activitate, elaborarea, aplicarea și răspunderea față de politica monetară, valutară, de credit de plăți, precum și autorizarea și supravegherea prudențială bancară, urmărește funcționarea normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

Este evident că prin Statutul Băncii Naționale, s-a avut în vedere realizarea independenței instituționale și financiare, în raport cu celelalte instituții, ca o cerință obligatorie impusă prin Statutul sistemului european al Băncilor Centrale, dar și prin dispozițiile ce vizează Uniunea Economică și Monetară. Banca Națională a României nu figurează în anexa la Legea nr. 188/1999, a funcționarilor publici, iar salariații săi nu sunt funcționari publici, astfel că nici reclamanta nu are această calitate, așa cum precizează și Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în adresa nr. 10292 din 31 iulie 2002. Față de aceste considerente, rezultă că, în speță, ne aflăm în prezența unui litigiu de muncă, în legătură cu desfacerea contractului de muncă, astfel cum acesta este definit în Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictului de muncă.

În aceste condiții, competența de soluționare a acțiunii reclamantei D.L., revine conform art. 2 lit. b 1 ) C. proc. civ., Tribunalului Municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, și nu Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Fiind soluționată cauza de o instanță ce nu avea competență materială, se va admite recursul și se va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, Tribunalului municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, conform prevederilor art. 313 teza finală și art. 2 lit. b 1 ) C. proc. civ. Criticile de fond ale recursului vor fi avute în vedere de instanță, ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Banca Națională a României, împotriva sentinței civile nr. 140 din 8 februarie 2001, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ . Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția a VIII-a litigii de muncă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.