ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4044/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4044/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința atacată cu recurs,
sentința civilă nr. 623, pronunțată la data de 15 mai 2001 în dosarul nr.
177/2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis
în parte acțiunea formulată de reclamanta T.V., în contradictoriu cu Banca
Națională a României și Guvernatorul Banca Națională a României, dispunând:
- anularea Ordinului nr. 780 din 27
decembrie 2000, emis de Guvernatorul Băncii Naționale a României;
- reintegrarea reclamantei în
funcția de șef de birou din cadrul Oficiului Central de Plăți și Decontări
Bancare;
- obligarea pârâților la plata
drepturilor salariale cuvenite reclamantei, începând cu data de 27 decembrie
2000, inclusiv primele și majorările.
Totodată, a fost respins ca
neîntemeiat capătul de acțiune privind plata beneficiului nerealizat.
Pentru a pronunța această soluție,
curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Reclamanta T.V. a deținut funcția de
șef birou procesare externă decontări speciale, în cadrul Direcției decontări
bancare a Băncii Naționale a României, iar prin Ordinul nr. 780 din 27
decembrie 2000 emis de Guvernatorul Băncii Naționale a României, i s-a desfăcut
contractul de muncă, în temeiul prevederilor art. 130 alin. (1) și art. 146 C.
muncii, în vigoare la acea dată, pe motivul reorganizării acestei activități.
Reclamanta a susținut că măsura
desființării direcției decontări bancare, a fost fictivă, aceasta fiind
înlocuită cu Oficiul Central de Plăți și Decontări Bancare, în cadrul căruia se
regăsesc posturi identice cu cele din cadrul direcției desființate.
Prin întâmpinarea formulată, Banca
Națională a României a invocat necompetența materială a instanței de contencios
administrativ și inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 188/1999, salariații
Băncii Naționale a României neavând calitatea de funcționari publici, iar Banca
Națională a României nu se încadrează în categoria autorităților administrative
prevăzute de Constituție, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Pe fond, Banca Națională a României
a susținut că reorganizarea activității respective a fost efectivă, cu
consecința restrângerii personalului.
În legătură cu excepția invocată de
Banca Națională a României, instanța de fond a considerat că este competentă să
soluționeze cauza dedusă judecății, Banca Națională a României având calitatea
de autoritate publică, iar reclamanta deținând calitatea de funcționar public,
potrivit listei anexe la Legea nr. 188/1999, îndeplinind funcția de șef de
birou în cadrul Direcției Decontări Bancare a Băncii Naționale a R.
Pe fond, curtea de apel a constatat
că reorganizarea Direcției decontări bancare a fost în realitate o simplă
schimbare a denumirii, în Oficiul Central de Plăți și Decontări Bancare,
folosită ca pretext pentru îndepărtarea unor salariați, prin desfacerea
contractului de muncă, urmată de reîncadrarea altor persoane.
Împotriva acestei soluții a formulat
recurs pârâta Banca Națională a României, care a susținut că:
- instanța de fond a soluționat
greșit excepția privind necompetența instanței de contencios administrativ,
competența aparținând instanței de conflicte și litigii de muncă din cadrul
Tribunalului București, reclamanta neavând calitatea de funcționar public, ci
de salariat angajat în baza unui contract de muncă;
- hotărârea pronunțată este
netemeinică, probele cauzei demonstrând că reorganizarea direcției decontări
bancare a fost reală, cu consecința unei reduceri efective de personal;
- în mod greșit instanța de fond a
dispus ca, în cadrul drepturilor salariale cuvenite reclamantei, să fie incluse
și primele ce au fost acordate celuilalt personal, stabilirea și acordarea
primelor fiind atributul conducerii unității.
Recursul este întemeiat.
Instanța de fond a reținut că
intimata-reclamantă a avut calitatea de funcționar public în cadrul Băncii
Naționale a României, fără ca din materialul probator să rezulte cu certitudine
acest lucru, astfel că a soluționat în mod greșit excepția de necompetență
invocată de recurenta-pârâtă.
Curtea de apel a constatat în mod
judicios că Banca Națională a României este o autoritate publică, în sensul
prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că Banca Națională a
României, potrivit reglementărilor din cap. IV și VII ale Statutului aprobat
prin Legea nr. 101/1998, efectuează operațiuni bancare, operațiuni cu aur și
operațiuni cu active externe, care sunt operațiuni comerciale dar, totodată, în
conformitate cu reglementările din cap. II și III ale aceluiași Statut, Banca
Națională a României are importante atribuții administrative, cum sunt:
elaborarea și aplicarea politicii valutare și stabilirea regimului valutar prin
elaborarea unor reglementări corespunzătoare; elaborarea programului de
emisiune monetară și emiterea însemnelor monetare; activitatea de supraveghere
bancară, având competență exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și
răspunde de supravegherea prudențială a acestora; de a emite reglementări
pentru asigurarea rentabilității și funcționarea sistemului bancar.
Deci, având în vedere că potrivit
dispozițiilor generale ale Legii bancare nr. 58/1998, cu modificările și
completările ulterioare și ale Statutului Băncii Naționale a României, aprobat
prin Legea nr. 101/1998, cu modificările și completările ulterioare, Banca
Națională a României este o persoană juridică ce are o competență stabilită
prin lege, cu importante atribuții executive, administrative, de organizare a
executării legii și de executare în concret a legii bancare, rezultă că aceasta
este nu numai banca centrală a României, dar și un organ al administrației publice
centrale a statului român, aflat în categoria autorităților administrative
autonome față de Guvern.
Este evident că pentru exercitarea
atribuțiilor executive, administrative, care formează conținutul competenței
sale legale, Banca Națională a României va folosi prerogative de putere
publică, în timp ce pentru realizarea celorlalte activități nu va folosi astfel
de prerogative.
Potrivit prevederilor art. 2 din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, funcționarul public
este persoana care exercită o funcție publică, iar funcția publică este
definită ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administrația publică centrală și locală.
Instanța de fond a motivat că
intimata-reclamantă ar fi avut calitatea de funcționar public, întrucât funcția
de șef de birou este inclusă în Anexa la Legea nr. 188/1999, ceea ce nu est,
însă, suficient, esențial fiind ca funcția respectivă să cuprindă atribuții,
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică.
Or, instanța nu a cercetat care au
fost atribuțiile îndeplinite de intimata-reclamantă, dacă acestea fuseseră
stabilite în temeiul legii și în scopul de a contribui la realizarea
prerogativelor de autoritate administrativă autonomă a Băncii Naționale a
României, situație în care aceasta ar fi exercitat, într-adevăr, o funcție
publică și ar fi avut astfel, calitatea de funcționar public, chiar dacă
recurenta-pârâtă a susținut constant că nu ar avea funcționari publici între
salariații săi.
Astfel fiind, acest prim motiv de
recurs este întemeiat, ceea ce va atrage admiterea recursului, casarea
sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare, potrivit dezlegărilor date mai
sus, urmând ca celelalte motive de recurs să fie cercetate de instanța de
rejudecare, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Banca
Națională a României împotriva sentinței civile nr. 623 din 15 mai 2001 a
Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite
cauza pentru rejudecare, aceleiași sentințe.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 20 noiembrie 2003.