ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4044/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 623, pronunțată la data de 15 mai 2001 în dosarul nr. 177/2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.V., în contradictoriu cu Banca Națională a României și Guvernatorul Banca Națională a României, dispunând: - anularea Ordinului nr. 780 din 27 decembrie 2000, emis de Guvernatorul Băncii Naționale a României; - reintegrarea reclamantei în funcția de șef de birou din cadrul Oficiului Central de Plăți și Decontări Bancare; - obligarea pârâților la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei, începând cu data de 27 decembrie 2000, inclusiv primele și majorările.

Totodată, a fost respins ca neîntemeiat capătul de acțiune privind plata beneficiului nerealizat. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta T.V. a deținut funcția de șef birou procesare externă decontări speciale, în cadrul Direcției decontări bancare a Băncii Naționale a României, iar prin Ordinul nr. 780 din 27 decembrie 2000 emis de Guvernatorul Băncii Naționale a României, i s-a desfăcut contractul de muncă, în temeiul prevederilor art. 130 alin. (1) și art. 146 C. muncii, în vigoare la acea dată, pe motivul reorganizării acestei activități. Reclamanta a susținut că măsura desființării direcției decontări bancare, a fost fictivă, aceasta fiind înlocuită cu Oficiul Central de Plăți și Decontări Bancare, în cadrul căruia se regăsesc posturi identice cu cele din cadrul direcției desființate.

Prin întâmpinarea formulată, Banca Națională a României a invocat necompetența materială a instanței de contencios administrativ și inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 188/1999, salariații Băncii Naționale a României neavând calitatea de funcționari publici, iar Banca Națională a României nu se încadrează în categoria autorităților administrative prevăzute de Constituție, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990. Pe fond, Banca Națională a României a susținut că reorganizarea activității respective a fost efectivă, cu consecința restrângerii personalului.

În legătură cu excepția invocată de Banca Națională a României, instanța de fond a considerat că este competentă să soluționeze cauza dedusă judecății, Banca Națională a României având calitatea de autoritate publică, iar reclamanta deținând calitatea de funcționar public, potrivit listei anexe la Legea nr. 188/1999, îndeplinind funcția de șef de birou în cadrul Direcției Decontări Bancare a Băncii Naționale a R. Pe fond, curtea de apel a constatat că reorganizarea Direcției decontări bancare a fost în realitate o simplă schimbare a denumirii, în Oficiul Central de Plăți și Decontări Bancare, folosită ca pretext pentru îndepărtarea unor salariați, prin desfacerea contractului de muncă, urmată de reîncadrarea altor persoane.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta Banca Națională a României, care a susținut că: - instanța de fond a soluționat greșit excepția privind necompetența instanței de contencios administrativ, competența aparținând instanței de conflicte și litigii de muncă din cadrul Tribunalului București, reclamanta neavând calitatea de funcționar public, ci de salariat angajat în baza unui contract de muncă; - hotărârea pronunțată este netemeinică, probele cauzei demonstrând că reorganizarea direcției decontări bancare a fost reală, cu consecința unei reduceri efective de personal; - în mod greșit instanța de fond a dispus ca, în cadrul drepturilor salariale cuvenite reclamantei, să fie incluse și primele ce au fost acordate celuilalt personal, stabilirea și acordarea primelor fiind atributul conducerii unității.

Recursul este întemeiat. Instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă a avut calitatea de funcționar public în cadrul Băncii Naționale a României, fără ca din materialul probator să rezulte cu certitudine acest lucru, astfel că a soluționat în mod greșit excepția de necompetență invocată de recurenta-pârâtă. Curtea de apel a constatat în mod judicios că Banca Națională a României este o autoritate publică, în sensul prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că Banca Națională a României, potrivit reglementărilor din cap. IV și VII ale Statutului aprobat prin Legea nr. 101/1998, efectuează operațiuni bancare, operațiuni cu aur și operațiuni cu active externe, care sunt operațiuni comerciale dar, totodată, în conformitate cu reglementările din cap. II și III ale aceluiași Statut, Banca Națională a României are importante atribuții administrative, cum sunt: elaborarea și aplicarea politicii valutare și stabilirea regimului valutar prin elaborarea unor reglementări corespunzătoare; elaborarea programului de emisiune monetară și emiterea însemnelor monetare; activitatea de supraveghere bancară, având competență exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și răspunde de supravegherea prudențială a acestora; de a emite reglementări pentru asigurarea rentabilității și funcționarea sistemului bancar.

Deci, având în vedere că potrivit dispozițiilor generale ale Legii bancare nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare și ale Statutului Băncii Naționale a României, aprobat prin Legea nr. 101/1998, cu modificările și completările ulterioare, Banca Națională a României este o persoană juridică ce are o competență stabilită prin lege, cu importante atribuții executive, administrative, de organizare a executării legii și de executare în concret a legii bancare, rezultă că aceasta este nu numai banca centrală a României, dar și un organ al administrației publice centrale a statului român, aflat în categoria autorităților administrative autonome față de Guvern. Este evident că pentru exercitarea atribuțiilor executive, administrative, care formează conținutul competenței sale legale, Banca Națională a României va folosi prerogative de putere publică, în timp ce pentru realizarea celorlalte activități nu va folosi astfel de prerogative.

Potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, funcționarul public este persoana care exercită o funcție publică, iar funcția publică este definită ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală. Instanța de fond a motivat că intimata-reclamantă ar fi avut calitatea de funcționar public, întrucât funcția de șef de birou este inclusă în Anexa la Legea nr. 188/1999, ceea ce nu est, însă, suficient, esențial fiind ca funcția respectivă să cuprindă atribuții, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

Or, instanța nu a cercetat care au fost atribuțiile îndeplinite de intimata-reclamantă, dacă acestea fuseseră stabilite în temeiul legii și în scopul de a contribui la realizarea prerogativelor de autoritate administrativă autonomă a Băncii Naționale a României, situație în care aceasta ar fi exercitat, într-adevăr, o funcție publică și ar fi avut astfel, calitatea de funcționar public, chiar dacă recurenta-pârâtă a susținut constant că nu ar avea funcționari publici între salariații săi. Astfel fiind, acest prim motiv de recurs este întemeiat, ceea ce va atrage admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare, potrivit dezlegărilor date mai sus, urmând ca celelalte motive de recurs să fie cercetate de instanța de rejudecare, ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Banca Națională a României împotriva sentinței civile nr. 623 din 15 mai 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza pentru rejudecare, aceleiași sentințe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2003.