ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1124/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 15 noiembrie 2000, reclamanta N.A.Ș. a chemat în judecată Banca Națională a

României și Guvernatorul Băncii Naționale a României, solicitând anularea

ordinului nr. 631 din 18 octombrie 2000 prin care i s-a desfăcut contractul de

muncă începând cu data de 18 octombrie 2000, în baza art. 130 alin. (1) lit. a)

C. muncii, reintegrarea în funcția avută în noul organism al băncii (Oficiul

Central de Plăți și Deconturi Interbancare), acordarea despăgubirilor materiale

și morale.

În motivarea acțiunii sale

reclamanta a arătat, în esență, că ordinul atacat este nelegal întrucât, pe de

o parte, nu s-a avut în vedere calitatea sa de funcționar public, motiv pentru

care eliberarea sa din funcția de director adjunct la Direcția Deconturi Bancare

a Băncii Naționale a României putea fi făcută doar în condițiile prevăzute de

Legea nr. 188/1999.

Pe de altă parte, reclamanta a mai

arătat că deși urmare a desființării Direcției Deconturi Bancare a Băncii

Naționale a României, s-a înființat Oficiul Central de Plăți și Deconturi

Bancare, iar în structura noului organ s-au creat posturi identice cu cele

desființate, totuși, pârâții n-au reîncadrat pe aceste posturi pe cei cărora li

s-au desfăcut nelegal contractele de muncă (printre aceștia numărându-se și

reclamanta) și nici nu li s-a făcut vreo propunere de transfer în funcțiile

identice.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin încheierea din 11 ianuarie 2001 a respins

excepția necompetenței materiale invocată de Banca Națională a României,

apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici și reținând că, din lege nu rezultă că

depunerea jurământului de către funcționari publici, este o condiție ca aceștia

să fie calificați ca atare. Ulterior, prin sentința civilă nr. 213 din 22

februarie 2001, aceeași instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, a

dispus reintegrarea acesteia în funcția de director adjunct din cadrul

Oficiului Central de Plăți și Deconturi Bancare, a obligat pârâții la plata

drepturilor salariale cuvenite reclamantei, inclusiv prime, majorări salariale

și al 13-lea salariu, începând cu data de 18 octombrie 2000 și până la

reintegrarea efectivă ca șef adjunct. Totodată, s-au respins ca neîntemeiate cererile

privind obligarea pârâților la plata beneficiului nerealizat, a daunelor morale

și a cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de fond a reținut, în esență, că, în speță, sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 188/1999 care se completează cu dispozițiile Legii nr.

101/1998 și cele ale art. 136 C. Muncii.

Aceasta întrucât în anexa la Legea

nr. 188/1999 este prevăzută și funcția de director pe care reclamanta a

îndeplinit-o până la data de 18 octombrie 2000, iar Banca Națională a României

este o autoritate administrativă autonomă cu atribuții specifice în domeniul

financiar-bancar.

Pe fond, s-a reținut că nu a avut

loc o reorganizare efectivă și definitivă care să corespundă unei nevoi reale

și care să privească în cazul reclamantei desființarea unui post de natura

celui ocupat de aceasta, ci una formală, ceea ce conferă nelegalitate ordinului

atacat. S-a reținut că s-a schimbat numai denumirea unei structuri din cadrul

Băncii Naționale a României cu o alta și deși selectarea personalului în cadrul

reorganizării, care în speță nu a avut loc, rămâne un atribut al conducerii

Băncii Naționale a României, aceasta nu trebuie să fie abuzivă și arbitrară,

fiind inadmisibil ca reorganizarea să fie subiectivă și să fie urmată de angajarea

altei persoane pe postul desființat al reclamantei.

Totodată, s-a constatat și că pârâta

nu a probat cu acte că anterior datei de 18 octombrie 2000 a oferit reclamantei

un post corespunzător pregătirii sale profesionale.

Considerând hotărârea netemeinică și

nelegală, Banca Națională a României a declarat recurs și a solicitat, în

principal, admiterea lui și casarea sentinței cu trimitere spre competentă

soluționare la instanța de drept comun. Pe fondul cauzei se arată că a fost o

reorganizare efectivă, astfel soluția pronunțată de instanța de fond nu se

justifică. Recursul declarat este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici „funcția publică

reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de

autoritatea sau instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării

competențelor sale. Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege.

Anexa poate fi completată prin hotărâre a guvernului”.

În Legea nr. 188/1999 nu există nici

o mențiune referitoare la Banca Națională a României și la salariații acesteia,

iar faptul că denumirea unei funcții avute de un salariat al Băncii Naționale a

României seamănă cu cele menționate în anexa la Legea nr. 188/1999 nu este de

natură a suplini și condiția menționării autorității în aceeași anexă.

Banca Națională a României este

banca centrală a statului român, având personalitate juridică, al cărui statut

este aprobat printr-o Lege specială, nr. 101/1998 care dispune că aceasta

„elaborează, aplică, răspunde de politica monetară, valutară, de credit și de

plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul

politicii generale a statului, verificând funcționarea normală a sistemului

bancar și participarea la propunerea unui sistem financiar specific economiei

de piață”.

La elaborarea Legii nr. 101/1998

privind Statutul Băncii Naționale a României s-a avut în vedere independența

instituțională și financiară a băncii centrale în raport de celelalte

instituții ale statului ca o cerință obligatorie prevăzută prin Statutul

Sistemului European al Băncii Centrale și dispozițiile Tratatului de la

Maastricht vizând Uniunea Economică Monetară.

Față de faptul că Banca Națională a

României nu este înscrisă în anexa la legea privind Statutul funcționarilor

publici, iar salariații săi nu sunt funcționari publici, rezultă că în speță ne

aflăm în prezența unui litigiu de muncă, în legătură cu încetarea contractului

individual de muncă, astfel cum este acesta definit în prevederile art. 67 lit.

a) din Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă.

Reclamanta a fost angajată la Banca

Națională a României cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată,

ca director adjunct la Direcția de Plăți și Deconturi Bancare.

Aceasta a fost încadrată prin

Ordinul Guvernatorului încheind contract individual de muncă cu Banca Națională

a României, iar prin Ordinul Guvernatorului nr. 631/18 octombrie 2000, i s-a

desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii.

În aceste condiții, competența de

soluționare a cauzei revenea Tribunalului București, secția conflicte de muncă,

conform art. 2 lit. b

1

) C. proc. civ., iar nu Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Cauza fiind soluționată de o

instanță necompetentă, urmează a se admite recursul și a se casa hotărârea cu

trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Municipiului

București, secția conflicte de muncă, conform art. 313 și art. 2 lit. b

1

)

C. proc. civ.

Criticile de fond ale recursului vor

fi avute în vedere de instanță ca apărări ale părții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Banca

Națională a României împotriva sentinței civile nr. 213 din 22 februarie 2001 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția conflicte de

muncă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 martie 2003.