ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta G.M. a

solicitat ca în contradictoriu cu Banca Națională a României și Guvernatorul

Băncii Naționale a României, E.G., să se dispună anularea Ordinului nr. 638 din

18 octombrie 2000, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, în temeiul

art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

menționat că a îndeplinit funcția de consilier bancar până la data de 18

octombrie 2000, la Direcția Deconturi Bancare, direcție care începând cu 17

octombrie 2000, a fost desființată prin Hotărârea Consiliului de Administrație,

în locul ei fiind înființată o nouă structură, cu denumirea Oficiul Central de

Plăți și Deconturi Bancare.

Urmare a acestei modificări, i s-a

desfăcut contractul de muncă prin ordinul contestat, urmând anularea acestuia,

reîncadrarea în funcția de consilier bancar, cu obligarea pârâților la plata

drepturilor salariale, începând cu data de 18octombrie 2000, până la efectiva

reîncadrare, precum și la beneficiul nerealizat și daune morale.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 212 din 22 februarie 2001, a admis

în parte acțiunea și anume, a dispus anularea Ordinului nr. 638/2000, emis de

Guvernatorul Băncii Naționale și a dispus reîncadrarea reclamantei, în funcția

de consilier bancar în cadrul Oficiului Central de Plăți și Deconturi Bancare.

A dispus obligarea pârâților la

plata drepturilor salariale, cuvenite reclamantei de la 18 octombrie 2000, până

la reîncadrarea efectivă, inclusiv prime, majorări salarii, al 13-lea salariu.

S-au respins ca neîntemeiate

cererile referitoare la daune morale și beneficiu nerealizat și ca nedovedită,

cererea de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public, fiindu-i aplicabile

dispozițiile Legii nr. 188/1999, că în speță nu a avut loc o reducere efectivă

de posturi, de natura celui ocupat de reclamantă, iar pe de altă parte, că

pârâta nu și-a îndeplinit nici obligația de a oferi un post corespunzător

reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri, Banca

Națională a României a declarat recurs, criticând-o ca fiind netemeinică și

nelegală, susținând admiterea recursului și casarea sentinței, cu trimitere

spre competentă soluționare, la instanța de soluționare a litigiului de muncă,

anume la Tribunalul municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă,

greșit fiind soluționată contestația, ca o acțiune de competența instanței de

contencios administrativ.

A mai susținut, în subsidiar, că a

avut loc o reducere efectivă a postului deținut de reclamantă.

Analizând recursul prin prisma

prevederilor art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat.

În conformitate cu reglementarea din

art. 3 a Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, funcția

publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite de

autoritatea sau instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării

competențelor sale. Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la lege, iar

această anexă se poate completa prin hotărâre de guvern.

De reținut este locul pârâtei, Banca

Națională a României, în rândul instituțiilor centrale, anume că este Banca

Centrală a statului, având personalitate juridică, cu statut propriu de

organizare și funcționare, aprobat prin lege specială, că nu este instituție

bugetară, iar conform Legii nr. 101/1998, de organizare și funcționare a

băncii, aceasta are ca obiect de activitate, elaborarea, aplicarea și

răspunderea față de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și

autorizarea și supravegherea prudențială bancară, urmărește funcționarea

normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar

specific economiei de piață.

Este evident că prin Statutul Băncii

Naționale a României s-a avut în vedere realizarea independenței instituționale

și financiare, în raport cu celelalte instituții, ca o cerință obligatorie

impusă prin Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, dar și prin

dispozițiile ce vizează Uniunea Economică și Monetară.

Banca Națională a României nu

figurează în anexa la Legea nr. 188/1999, Legea funcționarilor publici, iar

salariații săi nu sunt funcționari publici, astfel că reclamanta nu este

funcționar public, așa cum precizează expres, și Agenția Națională a

Funcționarilor Publici, în adresa nr. 10292 din 31 iulie 2002.

Față de aceste considerente, rezultă

că, în speță, ne aflăm în prezența unui litigiu de muncă, în legătură cu

desfacerea contractului de muncă, astfel cum acesta este definit în Legea nr.

168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă.

În aceste condiții, competența de

soluționare a acțiunii reclamantei G.M., revine, conform art. 2 lit. b

1

)

C. proc. civ., Tribunalului municipiului București, secția a VIII-a litigii de

muncă, și nu Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Fiind soluționată cauza de o

instanță ce nu avea competență materială, se va admite recursul și se va casa

hotărârea, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, la Tribunalul

municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, conform art. 313 și

art. 2 lit. b

1

) C. proc. civ.

Criticile de fond ale recursului vor

fi avute în vedere de instanță, ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Banca

Națională a României, împotriva sentinței civile nr. 212 din 22 februarie 2001

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția a VIII-a

litigii de muncă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.