ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta G.M. a solicitat ca în contradictoriu cu Banca Națională a României și Guvernatorul Băncii Naționale a României, E.G., să se dispună anularea Ordinului nr. 638 din 18 octombrie 2000, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii. În motivarea acțiunii, reclamanta a menționat că a îndeplinit funcția de consilier bancar până la data de 18 octombrie 2000, la Direcția Deconturi Bancare, direcție care începând cu 17 octombrie 2000, a fost desființată prin Hotărârea Consiliului de Administrație, în locul ei fiind înființată o nouă structură, cu denumirea Oficiul Central de Plăți și Deconturi Bancare.

Urmare a acestei modificări, i s-a desfăcut contractul de muncă prin ordinul contestat, urmând anularea acestuia, reîncadrarea în funcția de consilier bancar, cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, începând cu data de 18octombrie 2000, până la efectiva reîncadrare, precum și la beneficiul nerealizat și daune morale. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 212 din 22 februarie 2001, a admis în parte acțiunea și anume, a dispus anularea Ordinului nr. 638/2000, emis de Guvernatorul Băncii Naționale și a dispus reîncadrarea reclamantei, în funcția de consilier bancar în cadrul Oficiului Central de Plăți și Deconturi Bancare. A dispus obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, cuvenite reclamantei de la 18 octombrie 2000, până la reîncadrarea efectivă, inclusiv prime, majorări salarii, al 13-lea salariu.

S-au respins ca neîntemeiate cererile referitoare la daune morale și beneficiu nerealizat și ca nedovedită, cererea de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, că în speță nu a avut loc o reducere efectivă de posturi, de natura celui ocupat de reclamantă, iar pe de altă parte, că pârâta nu și-a îndeplinit nici obligația de a oferi un post corespunzător reclamantei. Împotriva acestei hotărâri, Banca Națională a României a declarat recurs, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, susținând admiterea recursului și casarea sentinței, cu trimitere spre competentă soluționare, la instanța de soluționare a litigiului de muncă, anume la Tribunalul municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, greșit fiind soluționată contestația, ca o acțiune de competența instanței de contencios administrativ.

A mai susținut, în subsidiar, că a avut loc o reducere efectivă a postului deținut de reclamantă. Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat. În conformitate cu reglementarea din art. 3 a Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite de autoritatea sau instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale. Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la lege, iar această anexă se poate completa prin hotărâre de guvern.

De reținut este locul pârâtei, Banca Națională a României, în rândul instituțiilor centrale, anume că este Banca Centrală a statului, având personalitate juridică, cu statut propriu de organizare și funcționare, aprobat prin lege specială, că nu este instituție bugetară, iar conform Legii nr. 101/1998, de organizare și funcționare a băncii, aceasta are ca obiect de activitate, elaborarea, aplicarea și răspunderea față de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și autorizarea și supravegherea prudențială bancară, urmărește funcționarea normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

Este evident că prin Statutul Băncii Naționale a României s-a avut în vedere realizarea independenței instituționale și financiare, în raport cu celelalte instituții, ca o cerință obligatorie impusă prin Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, dar și prin dispozițiile ce vizează Uniunea Economică și Monetară. Banca Națională a României nu figurează în anexa la Legea nr. 188/1999, Legea funcționarilor publici, iar salariații săi nu sunt funcționari publici, astfel că reclamanta nu este funcționar public, așa cum precizează expres, și Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în adresa nr. 10292 din 31 iulie 2002. Față de aceste considerente, rezultă că, în speță, ne aflăm în prezența unui litigiu de muncă, în legătură cu desfacerea contractului de muncă, astfel cum acesta este definit în Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă.

În aceste condiții, competența de soluționare a acțiunii reclamantei G.M., revine, conform art. 2 lit. b 1 ) C. proc. civ., Tribunalului municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, și nu Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Fiind soluționată cauza de o instanță ce nu avea competență materială, se va admite recursul și se va casa hotărârea, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, la Tribunalul municipiului București, secția a VIII-a litigii de muncă, conform art. 313 și art. 2 lit. b 1 ) C. proc. civ. Criticile de fond ale recursului vor fi avute în vedere de instanță, ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Banca Națională a României, împotriva sentinței civile nr. 212 din 22 februarie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția a VIII-a litigii de muncă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.