ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2643/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile

nr.955 din 19 iunie 2001 a Judecătoriei Hârlău.

La

apelul nominal au lipsit atât intimata reclamantă M.E.cât și intimatul pârât

M.C..

Procedura

completă.

Instanța

constată că pricina este în stare de judecată.

Reprezentanta

Ministerului Public susține recursul în anulare.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 8 mai 2001 reclamanta M.E.a chemat în judecată pe pârâtul M.C. pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună împărțirea bunurilor comune

pe care cei doi soți le-au dobândit în timpul căsătoriei, reclamanta susținând

că are o cotă de contribuție la achiziționarea acestora în procent de 90%.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C.  a

fost  condamnat  pentru  săvârșirea infracțiunii  de  vătămare

corporală

din culpă, cu obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. și

pe cale de consecință, pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii

în vederea acoperirii  creanței de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de

împărțit dobândită de soți în timpul căsătoriei se compune din casă de locuit

cu terenul aferent în suprafață de 125 mp., situat în Comunca Focuri, Județul

Iași, în valoare de 25.000.000 lei, precum și din bunuri mobile în valoare

totală de 11.500.000 lei.

În

cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuție

la dobândirea bunurilor comune în procent de  90%.

Investită

cu soluționarea cauzei, Judecătoria Hârlău, Județul Iași, prin sentința civilă

nr.955 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea formulată de reclamanta

M.E.împotriva pârâtului M.C. și a constatat că părțile au dobândit în timpul

căsătoriei următoarele bunuri: casă de locuit, situată în Comuna Focuri, în

valoare de 25.000.000 lei; autoturism Dacia 1300 în valoare de 6.000.000 lei;

un frigider Artic în valoare de 1.500.000 lei; un congelator Artic în valoare

de 1.000.000 lei.

Valoarea

totală a  masei bunurilor de împărțit este de 36.500.000 lei, reclamanta având

o contribuție de 90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a

dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile și

imobile reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu

titlu de sultă  către pârât.

În

motivarea sentinței judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerințele art.33

alin.1 și art.36 alin.2 din C.fam.

Hotărârea

a rămas definitivă și irevocabilă la 12 august 2001, prin neexercitarea căii de

atac a apelului.

Împotriva

sentinței dată de Judecătoria Hârlău, la data de 6 august 2002, în conformitate

cu art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr.138/2000 și nr.59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârea

judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o

soluționare

greșită a cauzei pe fond și că, totodată, sentința este și vădit netemeinică.

În

dezvoltarea recursului în anulare s-a susținut că instanța a încălcat

prevederile art.30-31 C.fam.și art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o

valoare  probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o

cu privire la cota de contribuție pe care reclamanta a avut-o la dobândirea

bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor

creditorului M.R.D. și că se impune reluarea judecății pentru a se stabili

corect contribuția soților la dobândirea bunurilor și pentru ca, pe cale de

expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulație a bunurilor supuse

împărțelii judiciare.

Recursul

în anulare este fondat.

Potrivit

art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți,

sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție

contrară este nulă.

În

virtutea prezumției de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile

dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la

data achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu

excepția celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă

dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a

bunurilor prevăzute de art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui

soț.

Calificarea

unui bun al soților ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât în

relațiile dintre soți, cât și față de cei de al treilea, deoarece, în cazul

acțiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soți are – în principiu

-, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii și ca atare nu

fac obiectul împărțelii.

Pe

de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954,  în măsura în care

caracterul de bun propriu  nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu

numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, prin mărturisire

judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispozițiile art.1191 și

art.1205 C.civ.. În ceea ce privește forța probantă a mărturisirii,  după abrogarea

art.1200 pct.3 C.civ. (care considera mărturisirea judiciară ca o prezumție

legală ce face deplina dovadă în contra celui care a mărturisit), acest mijloc

de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută

prin orice alt mijloc de probă

admis

de lege, iar judecătorul  poate să înlăture motivat recunoașterea unei părți

dacă din ansamblul probelor administrate în cauză își formează convingerea că

mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.

Referitor

la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta constituie

un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă,

ca în speță, o renunțare parțială sau totală la comunitatea de bunuri, situație

în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este

contrară prevederilror art.30 C.fam.

Mai

mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă  la

lege sau la  dreptul  părților,  întrucât  unul  din  soți  recunoaște unor

bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le

sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea

unei infracțiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.

În

speță, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soți în

timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a

Curții de Apel Iași pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părții civile

M.R.D. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menținerea

măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile

ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârșite prin infracțiunea de

vătămare corporală din culpă.

Pârâtul

a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun propriu

al reclamantei, dobândit  în timpul căsătoriei, dar cu bani primiți de la

părinții acesteia, precum și contribuția majoră a soției la achiziționarea

bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă, ca mărturisirea să

fie susținută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare

de fapt.

Singurul

act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverința nr.1165 din 10 iunie 2001 a

Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părțile figurează în

registrul agricol cu o casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 125

mp., precum și cu un autoturism marca Dacia 1300,  nu este de natură să

confirme pretențiile reclamantei cu privire la contribuția

sa

majoră la dobândirea acestor bunuri. Din contră, înscrisul întărește

convingerea,   ignorată   de   instanța   de   judecată,  că   bunurile  au

fost  achiziționate în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, fiind,

ca atare, bunuri comune.

Întinderea

drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la

dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de

la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară

administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la

dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre

soți a avut o contribuție mai mare la  achiziționarea bunurilor dobândite în

timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și deci

împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.

În

cauză, este fără putință de tăgadă că, mărturisirea judiciară obținută în

cursul judecății prin interogatoriul luat pârâtului M.C. (fila 11 dosar de

fond), a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.deoarece, nu s-a

administrat nici o altă probă, care să confirme cota de constribuție a

reclamantei la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.

Față,

de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a

admiterii lui, va fi casată sentința Judecătoriei Hîrlău, cu consecința

reluării judecății și a refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe

bază de dovezi, a contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.

Întrucât la efectuarea partajului și la întocmirea loturilor se ia în

considerare valoarea de circulație a bunurilor supuse împărțelii și nu valoarea

lor de achiziție, în rejudecare, instanța de trimitere are a se preocupa de

administrarea unor expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii

actuale a bunurilor.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat de Primarul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr.955 din 19 iunie 2001 a Judecătoriei

Hârlău, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 iunie 2003.