ÎCCJ, decizie (scj.ro #82663)

Bunuri

comune. Împărțeală. Stabilirea contribuției soților la dobândirea bunurilor

numai pe baza mărturisirii soțului urmărit de creditori

Pentru

evitarea fraudării creditorilor unuia din soți, mărturisirea soțului datornic,

conform căruia a avut o contribuție minimă la dobândirea bunurilor comune

trebuie susținută de probe pertinente și concludente care să confirme această

stare de fapt.

Secția civilă, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003

Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe

soțul său M.C. pentru a se dispune împărțirea bunurilor comune, dobândit în

timpul căsătoriei, reclamanta susținând că are o cotă de contribuție la

achiziționarea acestora în procent de 90%.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C. a  fost

condamnat  pentru  săvârșirea infracțiunii  de  vătămare

corporală din culpă, cu obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă

M.R.D. și, pe cale de consecință, pârâtul-debitor urmează să răspundă cu

bunurile proprii în vederea acoperirii  creanței de 25.000 dolari S.U.A.

Masa bunurilor de împărțit dobândită de soți în timpul căsătoriei se compune

din casă de locuit cu terenul aferent în suprafață de 125 mp., situat în

Comunca Focuri, Județul Iași, în valoare de 25.000.000 lei, precum și din

bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.

În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o

contribuție la dobândirea bunurilor comune în procent de  90%.

Judecătoria Hârlău, Județul Iași, prin sentința civilă nr.955 din 19 iunie

2001, a admis acțiunea  și a constatat că părțile au dobândit în timpul

căsătoriei  bunurile prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000

lei,  reclamanta având o contribuție de 90%, iar pârâtul de 10% la

dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea

tuturor bunurilor mobile și imobile reclamantei, care a fost obligată la plata

sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă  către pârât.

În motivarea sentinței judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerințele

art.33 alin.1 și art.36 alin.2 din C.fam..

Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă la 12 august 2001, prin

neexercitarea căii de atac a apelului.

Împotriva sentinței a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârea

judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată,

sentința este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare s-a susținut că instanța a încălcat

prevederile art.30-31 C.fam. și art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o

valoare  probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a

făcut-o cu privire la cota de contribuție pe care reclamanta a avut-o la

dobândirea bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor

creditorului M.R.D. și că se impune reluarea judecății pentru a se stabili

corect contribuția soților la dobândirea bunurilor și pentru ca, pe cale de

expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulație a bunurilor supuse

împărțelii judiciare.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare

dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice

convenție contrară este nulă.

În virtutea prezumției de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite

în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data

achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția

celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă

dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a

bunurilor prevăzute de art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui

soț.

Calificarea unui bun al soților ca fiind comun sau propriu prezintă interes

atât în relațiile dintre soți, cât și față de cei de al treilea, deoarece, în

cazul acțiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soți are – în

principiu -, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii și ca

atare nu fac obiectul împărțelii.

Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954,  în măsura în

care caracterul de bun propriu  nu rezultă din act juridic, dovada se

poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, prin

mărturisire judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispozițiile

art.1191 și art.1205 C.civ.. În ceea ce privește forța probantă a

mărturisirii,  după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ. (care considera

mărturisirea judiciară ca o prezumție legală ce face deplina dovadă în contra

celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul

dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă

admis de lege, iar judecătorul  poate să înlăture motivat recunoașterea

unei părți dacă din ansamblul probelor administrate în cauză își formează

convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.

Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta

constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau

reprezintă, ca în speță, o renunțare parțială sau totală la comunitatea de

bunuri, situație în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru

că ea este contrară prevederilror art.30 C.fam.

Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o

fraudă  la lege sau la  dreptul  terților,  întrucât

unul  din  soți  recunoaște unor bunuri comune calitatea de

bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le sustrage de la executarea silită,

ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni, o atare mărturisire

nu poate fi considerată decât nulă.

În speță, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soți în

timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a

Curții de Apel Iași pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părții civile

M.R.F. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menținerea

măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile

ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârșite prin infracțiunea de

vătămare corporală din culpă.

Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun

propriu al reclamantei, dobândit  în timpul căsătoriei, dar cu bani

primiți de la părinții acesteia, precum și contribuția majoră a soției la

achiziționarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca

mărturisirea să fie susținută de probe pertinente și concludente care să

confirme această stare de fapt.

Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverința nr.1165 din 10 iunie

2001 a  Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părțile

figurează în registrul agricol cu o casă de locuit și terenul aferent în

suprafață de 125 mp., precum și cu un autoturism marca Dacia 1300,  nu

este de natură să confirme pretențiile reclamantei cu privire la contribuția

sa  majoră la dobândirea acestor bunuri. Din contră, înscrisul întărește

convingerea, ignorată de   instanța   de

judecată,  că   bunurile  au  fost achiziționate în

timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, fiind, ca atare, bunuri

comune.

Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia

la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit

de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară

administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la

dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre

soți a avut o contribuție mai mare la  achiziționarea bunurilor dobândite

în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și

deci împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.

În cauză, este fără putință de tăgadă că, mărturisirea judiciară obținută în

cursul judecății prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop

fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.deoarece nu s-a administrat nici o

altă probă care să confirme cota de constribuție a reclamantei la dobândirea

bunurilor comune în procent de 90%.

Față, de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a

fost admis, s-a casat sentința Judecătoriei Hîrlău, cu consecința reluării

judecății și a refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de

dovezi, a contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.