ÎCCJ, decizie (scj.ro #82663)

Bunuri comune. Împărțeală. Stabilirea contribuției soților la dobândirea bunurilor numai pe baza mărturisirii soțului urmărit de creditori Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soți, mărturisirea soțului datornic, conform căruia a avut o contribuție minimă la dobândirea bunurilor comune trebuie susținută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt. Secția civilă, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003 Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe soțul său M.C. pentru a se dispune împărțirea bunurilor comune, dobândit în timpul căsătoriei, reclamanta susținând că are o cotă de contribuție la achiziționarea acestora în procent de 90%. În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C.

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, cu obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. și, pe cale de consecință, pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii creanței de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împărțit dobândită de soți în timpul căsătoriei se compune din casă de locuit cu terenul aferent în suprafață de 125 mp., situat în Comunca Focuri, Județul Iași, în valoare de 25.000.000 lei, precum și din bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei. În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuție la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.

Judecătoria Hârlău, Județul Iași, prin sentința civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea și a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000 lei, reclamanta având o contribuție de 90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile și imobile reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă către pârât. În motivarea sentinței judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerințele art.33 alin.1 și art.36 alin.2 din C.fam.. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă la 12 august 2001, prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Împotriva sentinței a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, sentința este și vădit netemeinică. În dezvoltarea recursului în anulare s-a susținut că instanța a încălcat prevederile art.30-31 C.fam. și art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o valoare probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de contribuție pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.

și că se impune reluarea judecății pentru a se stabili corect contribuția soților la dobândirea bunurilor și pentru ca, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulație a bunurilor supuse împărțelii judiciare. Recursul în anulare este fondat. Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă. În virtutea prezumției de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soț.

Calificarea unui bun al soților ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât în relațiile dintre soți, cât și față de cei de al treilea, deoarece, în cazul acțiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soți are – în principiu -, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii și ca atare nu fac obiectul împărțelii. Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954, în măsura în care caracterul de bun propriu nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, prin mărturisire judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispozițiile art.1191 și art.1205 C.civ.. În ceea ce privește forța probantă a mărturisirii, după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ.

(care considera mărturisirea judiciară ca o prezumție legală ce face deplina dovadă în contra celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă admis de lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoașterea unei părți dacă din ansamblul probelor administrate în cauză își formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului. Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă, ca în speță, o renunțare parțială sau totală la comunitatea de bunuri, situație în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilror art.30 C.fam.

Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul terților, întrucât unul din soți recunoaște unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă. În speță, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel Iași pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părții civile M.R.F. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menținerea măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârșite prin infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu bani primiți de la părinții acesteia, precum și contribuția majoră a soției la achiziționarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca mărturisirea să fie susținută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt. Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverința nr.1165 din 10 iunie 2001 a Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părțile figurează în registrul agricol cu o casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 125 mp., precum și cu un autoturism marca Dacia 1300, nu este de natură să confirme pretențiile reclamantei cu privire la contribuția sa majoră la dobândirea acestor bunuri.

Din contră, înscrisul întărește convingerea, ignorată de instanța de judecată, că bunurile au fost achiziționate în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, fiind, ca atare, bunuri comune. Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și deci împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.

În cauză, este fără putință de tăgadă că, mărturisirea judiciară obținută în cursul judecății prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.deoarece nu s-a administrat nici o altă probă care să confirme cota de constribuție a reclamantei la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%. Față, de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a fost admis, s-a casat sentința Judecătoriei Hîrlău, cu consecința reluării judecății și a refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.