ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 5 aprilie 2000, SC T. SA

Măcin a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a

județului Tulcea, să se dispună anularea deciziei nr. 426 din16 martie 2000, emisă

de primul pârât, ca nelegală.

Prin aceste acte

administrativ-jurisdicționale au fost respinse contestațiile formulate de

reclamantă pentru sumele de 557.128.274 lei, reprezentând T.V.A. și majorări de

întârziere aferente și respectiv, de 525.954.229 lei, reprezentând impozit pe

profit și majorări de întârziere, stabilite prin procesele-verbale de control

ale Circumscripției fiscale Măcin.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că sumele de bani mai sus menționate nu sunt datorate la bugetul

statului, deoarece sumele încasate de la SC B.B. SRL, în baza contractului de

închiriere, au fost depuse într-un cont bancar, cu scopul de asigurare a

recuperării daunelor, interese ce vor fi stabilite de instanța judecătorească

și înregistrate în contabilitate în contul 473 „Decontări din operațiuni în

curs de clarificare”.

A precizat că în opinia sa nu avea

obligația de a emite facturi, întrucât prin aceasta ar fi recunoscut calitatea

de chiriaș a acelei societăți comerciale, pe care, însă, o contestă.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 10 din 25 ianuarie 2001, a

admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Instanța a reținut că soluția se

impune, deoarece reclamanta nu a putut emite facturi datorită expirării perioadei

de închiriere prevăzută în contract și a imposibilității de negociere a

cuantumului chiriei, în condițiile divergențelor ivite între părțile

contractante.

Pe de altă parte, înregistrarea

sumelor de bani achitate de locatar în aceeași perioadă, în contul 473

„Decontări din operațiuni în curs de clarificare” este legală față de

caracterul litigios al sumelor datorate.

S-a apreciat, de asemenea, că

reclamanta nu datorează impozitul pe profit, iar prin înregistrarea T.V.A. în

contul 4428 „T.V.A. neexigibil”, bugetul de stat nu a fost păgubit. Că oricum,

litigiul având ca obiect executarea contractului de închiriere încheiat cu SC

B.B. SRL București, „va rezolva problema folosirii spațiului în condițiile

contractuale sau în afara acestora”.

Împotriva sentinței au declarat

recurs ambii pârâți.

Recurenții au susținut că prima

instanță a stabilit în mod eronat aspectele principale ale litigiului, întrucât

potrivit normelor legale în vigoare, reclamanta avea obligația să emită facturi

pentru sumele de bani achitate de chiriaș, cu titlu de chirie. Pe cale de

consecință, ea avea obligația evidențierii T.V.A. aferentă sumelor de bani

încasate în intervalul supus controlului financiar.

O concluzie similară se impune în

privința înregistrării veniturilor din chirii, care intră în componența

profitului impozabil.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Hotărârea curții de apel face

referire îndeosebi la constatările expertului contabil I.F., conform cărora,

reglementarea și regularizarea creanțelor reciproce ale SC T. SA Măcin și ale

bugetului de stat, se vor face în funcție de hotărârile judecătorești ce se vor

pronunța în litigiul având ca obiect cererea reclamantei, de reziliere a

contractului de închiriere și stabilirea cuantumului chiriei datorate de

locatar, anume SC B.B. SRL București.

Așadar, la data judecării prezentei

cauze, litigiul comercial dintre reclamantă și chiriaș era pendinte.

Ținând seama de legătura strânsă

care există între cele două procese, soluționarea contenciosului fiscal trebuia

făcută după soluționarea litigiului comercial care punea în discuție nu numai

raporturile contractuale, ci și cuantumul obligației locatarului referitoare la

chirie, inclusiv valabilitatea plăților făcute cu acest titlu în perioada

verificată.

Neprocedând în modul arătat, curtea

de apel a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică, care nu se sprijină pe

un material probatoriu suficient și convingător.

Concluzia se impune și în ceea ce

privește durata contractului de închiriere, despre care s-a consemnat în

sentință faptul că ar fi expirat și pentru acest motiv, părțile contractante

s-ar fi aflat în imposibilitatea de renegociere a chiriei.

Argumentul instanței este contrazis

de însăși conținutul contractului de închiriere depus ca act nou în recurs, din

care rezultă fără echivoc că durata închirierii este de 9 ani și ea expiră abia

la 8 mai 2005, cu posibilitatea prelungirii sale cu acordul ambelor părți.

Cu ocazia judecării recursului,

intimata-reclamantă a mai depus la dosar copia sentinței civile nr. 1197 din 10

iulie 2002, pronunțată de Tribunalul Tulcea, prin care a fost obligată SC B.B.

SRL la plata unor penalități de întârziere în achitarea chiriei, în sumă de

896.328.948 lei și s-au menținut raporturile contractuale dintre părți, precum

și certificatul eliberat de Curtea de Apel Constanța, care atestă că sentința a

rămas irevocabilă, ca efect al respingerii recursurilor declarate.

În sfârșit, intimata a anexat în

dosar, nota de constatare încheiată de consilieri ai Direcției Generale a

Finanțelor Publice a municipiul București, la data de 23 mai 2002, care, la

rândul său, face trimitere la necesitatea clarificării tuturor aspectelor

financiare după soluționarea litigiului dedus, Curții de Apel Constanța și mai

multe ordine de plată privind chiria achitată de către SC B.B. SRL București.

Având în vedere considerentele

expuse în cele ce preced, reglementările instituite în materie prin O.G. nr.

3/1992 și O.G. nr. 70/1994, ambele republicate, urmează a se admite recursul.

Pe cale de consecință va fi casată

sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceiași instanță de fond.

Cu prilejul rejudecării, instanța de

trimitere va analiza apărările formulate de părți în funcție și de înscrisurile

noi depuse. De asemenea, va cere expertului contabil să efectueze un supliment

de expertiză, pentru a concluziona asupra cuantumului exact al sumelor de bani

achitate de chiriaș în contul reclamantei, cu titlu de chirie și a obligațiilor

legale care revin reclamantei în ceea ce privește T.V.A. și impozitul pe

profit.

Văzând și dispozițiile art. 313 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 10 din 25 ianuarie 2001 a

Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, la aceiași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 ianuarie 2003.