ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1941/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 67 din 28

noiembrie 2001, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României a

respins ca neîntemeiat actul de sesizare nr. 9446/76/D/2001, formulat de

Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Dolj, privind obligarea

Direcției Generale a Vămilor la plata sumei de 109.771.765 lei cu titlul de

T.V.A. și a majorărilor de întârziere în sumă de 48.798.292 lei, către bugetul

de stat, precum și cu privire la obligarea pârâților D.B. și A.A., la plata

sumei de 48.798.292 lei, reprezentând despăgubiri civile, cu dobânda aferentă

practicată de Banca Națională a României, către Direcția Generală a Vămilor.

Hotărând astfel, Colegiul

jurisdicțional a reținut că, pentru închirierea ocazională efectuată în

condițiile prevăzute și sancționate de Codul civil, Direcția Vamală

Interjudețeană Craiova, unitate fără personalitate juridică și aflată în

subordinea Direcției Generale a Vămilor, nu avea obligația legală să depună la

organul fiscal competent declarația de plătitor de T.V.A., să calculeze și să vireze

la bugetul statului T.V.A., aferentă veniturilor realizate din chiriile

încasate. De asemenea, Colegiul jurisdicțional a apreciat că, în cauză ,nu sunt

îndeplinite condițiile legale pentru a fi angajată răspunderea civilă

delictuală a pârâților persoane fizice, D.B. și A.A., care au îndeplinit

funcțiile de director și respectiv, de coordonator al Serviciului Financiar

Contabil la Direcția Vamală Interjudețeană Craiova.

Recursul jurisdicțional declarat

împotriva acestei sentințe de Procurorul General Financiar a fost admis prin

decizia nr. 300 din 13 iunie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a

Curții de Conturi, care a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la același Colegiu jurisdicțional.

Instanța de recurs jurisdicțional a reținut

că închirierea spațiilor de către Direcția Regională Vamală Intrajudețeană

Craiova trebuie asimilată cu livrările de bunuri și/sau prestările de servicii,

în sensul O.U.G. nr. 17/2000 și conform art. 6 lit. K) din acest act normativ,

la depășirea sumei de 50 milioane lei anual, exista obligația de a se calcula

și de a se vira la bugetul statului T.V.A.

Pentru a se analiza fiecare contract

de închiriere în parte, condițiile în care a fost stabilită chiria și pentru a

se verifica dacă în chirie a fost inclusă și T.V.A., instanța de recurs

jurisdicțional a stabilit că este necesară rejudecarea pricinii de către

același Colegiu jurisdicțional.

Împotriva deciziei nr. 300 din 13

iunie 2002 și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat

recurs Direcția Generală a Vămilor, D.B. și A.A., solicitând casarea hotărârii

în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În primul motiv de casare,

recurenții au susținut că hotărârea atacată este rezultatul interpretării

eronate a prevederilor O.U.G. nr. 17/2000 și că, în mod nelegal, nu s-a ținut

seama că veniturile din chirii încasate de Direcția Regională Vamală

Interjudețeană Craiova nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 2

din actul normativ arătat. Sub acest aspect, recurenții au arătat că sunt

supuse obligației de plată a T.V.A. numai livrările de bunuri și/sau prestările

de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale, iar nu

închirierile ocazionale de spații, fără legătură cu activitatea profesională și

obiectul de activitate al Direcției vamale, care sunt rezultatul exercitării

drepturilor civile.

Față de principiul specializării

persoanei juridice, recurenții au susținut că autoritatea vamală nu desfășoară

ca activitate cu caracter permanent, închirierea de spații și că această

închiriere, efectuată cu caracter ocazional, temporar, reprezintă acte de

administrare și de gestionare a patrimoniului propriu și pentru atragerea de

venituri la bugetul de stat. De asemenea, recurenții au arătat că, fiind în

discuție chiriile încasate în anul 2000, instanța de recurs jurisdicțional nu a

avut în vedere că O.U.G. nr. 17/2000, spre deosebire de actul normativ

ulterior, Legea nr. 345/2002, a prevăzut o distincție între operațiunile

ocazionale de închiriere și operațiunile de închiriere efectuate în cadrul

activității profesionale, cu caracter permanent.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare s-a susținut că hotărârea atacată cuprinde numai simple afirmații, care

nu pot constitui o motivare în fapt și în drept.

Ultima critică formulată de

recurenți se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

cu motivarea că în hotărârea atacată s-a reținut eronat că operațiunile de

închiriere desfășurate de autoritatea vamală reprezintă o activitate cu

caracter permanent, deși aceste închirieri sunt acte de administrare a

patrimoniului, fără legătură cu activitatea de vămuire, singura activitate cu

caracter permanent a autorității publice în cauză.

Prin notele scrise, recurenții D.B.

și A.A. au completat motivele de recurs, susținând că obligația de plată a

T.V.A. intră sub incidența legii noi, art. 169 din O.G. nr. 61/2002, aprobată

prin Legea nr. 79/2003 și care prevede că sumele reprezentând T.V.A., datorate

de instituțiile publice pentru prestări de servicii constând în închirieri

și/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au

fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se

anulează, inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere aferente.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea va respinge prezentele recursuri ca nefondate pentru

următoarele considerente:

Conform art. 2 alin. (1) lit. a) și

alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, în sfera de aplicare a T.V.A. se

cuprind livrările de bunuri mobile și/sau prestările de servicii efectuate în

cadrul exercitării activității profesionale, operațiuni cu plată cărora le sunt

asimilate închirierile de bunuri pe bază de contract.

În art. 3 alin (1) lit. a) și alin.

(2) din același act normativ se prevede că instituțiile publice sunt supuse

T.V.A., dacă realizează direct sau prin unități subordonate alte operațiuni

impozabile decât cele pentru activitățile lor administrative, sociale,

educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.

Instanța de recurs jurisdicțional a

interpretat corect aceste prevederi legale, constatând că închirierea de bunuri

efectuată de Direcția Regională Vamală Craiova nu reprezintă scopul pentru care

a fost înființată și funcționează ca autoritate a administrației publice, fiind

supusă T.V.A.

Principiul specialității capacității

de folosință a persoanei juridice și incidența normelor de drept civil pentru

închirierile efectuate au fost invocate fără temei de către recurenți, dat

fiind că actul de sesizare nu a avut ca obiect validitatea contractelor de

închiriere, iar caracterul civil sau comercial al operațiunii este irelevant

față de dispozițiile O.U.G. nr. 17/2000, care nu prevăd o distincție în acest

sens.

Caracterul ocazional al

operațiunilor de închiriere a fost invocat de asemenea neîntemeiat, pentru că

O.U.G. nr. 17/2000 prevede în art. 6 lit. K) și art. 25, obligația

contribuabililor de a se înregistra la organele fiscale ca plătitori de T.V.A.

numai în raport de un anumit plafon al veniturilor realizate din operațiunile

cu plată supuse T.V.A., categorie din care fac parte și chiriile încasate de

Direcția vamală în perioada 15 martie 2000 -14 august 2001.

Critica din recurs privind

nemotivarea hotărârii atacate urmează fi respinsă, constatâdu-se că instanța de

recurs jurisdicțional a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., argumentând în fapt și în drept soluția pronunțată, precum și

motivul pentru care au fost înlăturate apărările formulate de

recurenții–pârâți.

Susținerea recurenților că instanța

de recurs jurisdicțional a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și

a schimbat natura juridică a acestuia, se dovedește a fi nefondată întrucât

calificarea operațiunii de închiriere ca act de administrare sau de gestiune a

patrimoniului propriu nu produce consecințe juridice în privința obligației de

plată a T.V.A., prevăzută expres pentru asemenea operațiuni cu plată, care nu

definesc activitatea administrativă a autorității vamale.

Critica recurenților D.B. și A.A.

privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 169 din O.G. nr. 61/2002,

aprobată prin Legea nr. 79/2003, va fi respinsă pentru că nu reprezintă un

motiv de ordine publică potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., dar și

pentru faptul că textul de lege invocat reglementează executarea obligației de

plată a T.V.A. și nu, constatarea acesteia, cum s-a solicitat prin actul de

sesizare al Procurorului financiar.

În consecință, nefiind motive de

casare sau de modificare a deciziei pronunțate de instanțe de recurs jurisdicțional,

Curtea va respinge ca nefondate prezentele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Direcția Generală Vămilor, de D.B. și de A.A., împotriva deciziei nr. 300 din

13 iunie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 mai 2003.