ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava împotriva deciziei nr. 13 din 1 martie 2002 a Curții de Apel Suceava – Secția Civilă. La apelul nominal s-a prezentat intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilierul juridic V.C.S., care a susținut că are mandat de reprezentare și pentru recurenta-pârâtă, lipsind intimata-reclamantă H.C.F.și intimata-pârâtă Primăria comunei Volovăț. Procedura completă. Curtea, luând act că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul pe motivele de recurs. Consilierul juridic V.C.S. a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia. Reprezentanta Ministerului Public a pus concluzii de respingere a recursului.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rădăuți în 10 august 2000, reclamanta H.C.F.a chemat în judecată pârâta Primăria comunei Volovăț și Direcția Finanțelor Publice a Județului Suceava, ca reprezentantă a Statului Român, cerând obligarea lor în solidar la plata sumei de 120.000.000 lei, despăgubiri. În motivarea cererii, reclamanta arată că tatăl său I.A.a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare, cu confiscarea averii, anume o șură și un grajd în valoare de 100.000.000 lei și o iapă cu mânz, în valoare de 20.000.000 lei. Ulterior, tatăl său a fost achitat și s-a înlăturat pedeapsa confiscării averii.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus sentința penală nr. 434 din 23 iulie 1959 a Tribunalului Militar Iași, decizia nr. 4274 din 23 noiembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, procesul verbal de confiscare și certificatul de deces al tatălui său. Ca răspuns la întâmpinarea pârâtei de rândul 2, reclamanta a precizat temeiul juridic al acțiunii sale, anume art. 504 – 507 C.proc.pen.. Prin sentința civilă nr. 2899 din 19 septembrie 2000, pronunțată de Judecătoria Rădăuți, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 187 din 14 iunie 2001, a respins ca inadmisibilă acțiunea introdusă de reclamantă.

Instanța a apreciat, preluând temeiul de drept invocat de pârâta de rândul 2, că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 și pentru că reclamanta nu a urmat procedura trimiterii notificării prevăzută în art.36 alin. 2 din lege, cererea adresată direct instanței este inadmisibilă. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, cerând admiterea lui, desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre soluționare, precizând din nou temeiul de drept al acțiunii sale ca fiind art. 504 – 507 C.proc.pen.. Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 13 din 1 martie 2002, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza Judecătoriei Rădăuți, pentru a soluționa cererea de întoarcere a executării conform art. 404 1 C.proc.civ..

În motivarea deciziei, se reține că reclamanta nu urmărește să obțină despăgubiri pentru eroare judiciară, care ar avea temeiul juridic în prevederile art. 504 C.proc.civ., ci acoperirea pagubei produse prin confiscare și întrucât această măsură a fost executată sunt aplicabile dispozițiile art. 404 1 C.proc.civ., respectiv întoarcerea executării, ca o consecință a desființării titlului executoriu. Această calificare juridică a pretențiilor formulate este cea corectă, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.504 C.proc.pen.. Împotriva deciziei a introdus Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Suceava.

Hotărârile instanței de apel este nelegală și netemeinică, susține recurenta, calificarea juridică a acțiunii, ca întoarcerea executării, este greșită și imposibil de realizat prin restabilirea situației anterioare, temeiul de drept al acțiunii fiind dispozițiile Legii nr.10/2001, singurul act normativ în baza căruia se pot acorda despăgubiri intimatei reclamante. Recursul este nefondat. Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că intimata reclamantă nu urmărește să obțină de la stat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării nedrepte a tatălui său, ci pretinde contravaloarea bunurilor confiscate, având ca temei al cererii hotărârea de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii, situație în care sunt aplicabile prevederile art. 311 C.proc.civ., care reglementează întoarcerea executării.

Textul evocat prevede că hotărârea casată nu are nici o putere, iar art. 404 1 C.proc.civ. dispune că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu – în speță acesta fiind hotărârea de condamnare și confiscare a averii – cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acestuia. Întrucât bunurile confiscate nu mai există, cererea de obligare la plata contravalorii lor este întemeiată. Prevederile legale sus-amintite au incidență în prezenta cauză și nu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001, în primul rând pentru că la data sesizării instanței – 10 august 2000 – legea nu intrase în vigoare și în al doilea rând, chiar dacă, prin ipoteză, ar fi aplicabile și prevederile Legii nr. 10/2001, intimata reclamantă are latitudinea de a alege, iar ea a optat pentru aplicarea textelor care reglementează întoarcerea executării.

Pentru aceste considerente, recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava, în calitate de reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 13 din 1 martie 2002 a Curții de Apel Suceava – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.