ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2003

Decizia nr.520 Dosar nr.3436/2002 S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 255 A din 28 mai 2002 a Curții de Apel București , Secția a III – a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilier juridic A.L., intimata-reclamantă M.E., personal și asistată de avocat B.I.G., intimatul-reclamant Municipiul București, prin Primarul General, reprezentat de consilier juridic Olga Ongerth. Procedura completă. Curtea, din oficiu, pune în discuția părților admisibilitatea recursului. Consilier juridic A.L. a solicitat admiterea recursului, considerând că acesta este admisibil.

Avocat B.I.G.a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. Consilier juridic O.O.și reprezentanta Ministerului Public, având pe rând cuvântul, au pus concluzii de respingere a recursului ca inadmisibil. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată: M.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin primarul general, pentru a fi obligați la retrocedarea terenului aferent construcției (demolate între timp) situat în București, str. Mircea Vodă nr. 2 (fost str. Olteni nr. 21), iar în cazul imposibilității restituirii terenului în natură să fie obligați pârâții la plata unor despăgubiri, precizate a fi în sumă de 1.124.834.240 lei pentru teren și 95.200.000 lei reprezentând contravaloarea construcției demolate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea tatălui său, a cărui unică succesoare este, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9065/28 februarie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcris la nr.2329/28 februarie 1945. În 1950 imobilul a trecut la stat în baza Decretului nr.92/1950, ale cărui dispoziții nu-i erau aplicabile, fapt dovedit cu recunoașterea autorităților cărora proprietarul li s-a adresat în temeiul Decretului nr.524/1955 și care au dispus restituirea bunului.

În cele din urmă, construcția existentă pe teren a fost demolată, iar terenul a fost încorporat în lucrările de sistematizare a zonei conform Decretului de expropriere nr.217/12 septembrie 1989. Tribunalul București, Secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 1770 din 26 noiembrie 2001, a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că restituirea în natură a terenului nu este admisibilă față de prevederile art. 5 alin. 2, art. 36 alin. 5 și art. 119 alin. 3 din Legea nr.18/1991, iar cererea de acordare de despăgubiri poate fi formulată numai în condițiile și conform procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001. Investită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, Curtea de Apel București, Secția a III – a civilă l-a admis, prin decizia nr. 255 A din 28 mai 2002, a anulat sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru soluționare pe fond.

S-a reținut, în esență, că din moment ce reclamanta nu a înțeles să facă uz de dispozițiile art. 47 din Legea nr.10/2001, acțiunea introdusă anterior intrării în vigoare a menționatei legi, urmează a fi soluționată potrivit dispozițiilor de drept comun invocate de reclamantă. Împotriva deciziei instanței de apel Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs solicitând modificarea acesteia și menținerea sentinței primei instanțe. Recursul nu este admisibil. Potrivit art. 197 alin.1 din C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.nr.138/2000, în cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă.

În redactarea acestui text de lege, anterioară modificării lui prin O.U.G.nr.138/2000, în situația în care prima instanță nu intra în cercetarea fondului, instanța de apel desființa hotărârea atacată și dispunea trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond. Rațiunea modificării prevederilor art. 297 alin.1 din C.proc.civ. a fost aceea de a evita trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, pentru a putea fi asigurată judecarea cauzelor cu celeritate, posibilă, fără a fi private părțile de un grad de jurisdicție, datorită caracterului devolutiv al căii de atac a apelului. Evocarea fondului și judecarea procesului se realizează în înțelesul devolutiv specific căii ordinare de atac a apelului și, atât timp cât judecata nu a fost finalizată, prin hotărârea definitivă, la care se referă prevederile art.297 alin.1 din C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.nr.138/2000, nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În atare situație, decizia prin care instanța de apel a anulat hotărârea apelată și a reținut cauza pentru judecarea ei în fond are caracterul unei hotărâri parțiale, nesusceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această din urmă hotărâre având caracter definitiv.

PENTRU ACESTEL

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 255 A din 28 mai 2002 a Curții de Apel București, Secția a III – a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.