ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2003

Decizia nr.520                                                                                                                                       Dosar

nr.3436/2002

S-a luat în examinare

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 255 A din 28 mai 2002 a Curții de Apel București ,

Secția a III – a Civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de consilier juridic A.L., intimata-reclamantă M.E., personal și

asistată de avocat B.I.G., intimatul-reclamant Municipiul București, prin

Primarul General, reprezentat de consilier juridic Olga Ongerth.

Procedura completă.

Curtea, din oficiu,

pune în discuția părților admisibilitatea recursului.

Consilier juridic A.L.

a solicitat admiterea recursului, considerând că acesta este admisibil.

Avocat B.I.G.a

solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Consilier juridic

O.O.și reprezentanta Ministerului Public, având pe rând cuvântul, au pus

concluzii de respingere a recursului ca inadmisibil.

C U R T E A

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului constată:

M.E. a chemat în

judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor și Municipiul

București prin primarul general, pentru a fi obligați la retrocedarea terenului

aferent construcției (demolate între timp) situat în București, str. Mircea

Vodă nr. 2 (fost str. Olteni nr. 21), iar în cazul imposibilității restituirii

terenului în natură să fie obligați pârâții la plata unor despăgubiri,

precizate a fi în sumă de 1.124.834.240 lei pentru teren și 95.200.000 lei

reprezentând contravaloarea construcției demolate.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea tatălui său, a

cărui unică succesoare este, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.9065/28 februarie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat

și transcris la nr.2329/28 februarie 1945. În 1950 imobilul a trecut la stat în

baza Decretului nr.92/1950, ale cărui dispoziții nu-i erau aplicabile, fapt

dovedit cu recunoașterea autorităților cărora proprietarul li s-a adresat în

temeiul Decretului nr.524/1955 și care au dispus restituirea bunului.

În cele din urmă,

construcția existentă pe teren a fost demolată, iar terenul a fost încorporat

în lucrările de sistematizare a zonei conform Decretului de expropriere

nr.217/12 septembrie 1989.

Tribunalul București,

Secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 1770 din 26 noiembrie 2001, a respins

acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că restituirea în natură a terenului nu

este admisibilă față de prevederile art. 5 alin. 2, art. 36 alin. 5 și art. 119

alin. 3 din Legea nr.18/1991, iar cererea de acordare de despăgubiri poate fi

formulată numai în condițiile și conform procedurii prevăzute de Legea

nr.10/2001.

Investită cu

soluționarea apelului declarat de reclamantă, Curtea de Apel București, Secția

a III – a civilă l-a admis, prin decizia nr. 255 A din 28 mai 2002, a anulat

sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru soluționare pe fond.

S-a reținut, în

esență, că din moment ce reclamanta nu a înțeles să facă uz de dispozițiile

art. 47 din Legea nr.10/2001, acțiunea introdusă anterior intrării în vigoare a

menționatei legi, urmează a fi soluționată potrivit dispozițiilor de drept

comun invocate de reclamantă.

Împotriva deciziei

instanței de apel Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs solicitând

modificarea acesteia și menținerea sentinței primei instanțe.

Recursul nu este

admisibil.

Potrivit art. 197

alin.1 din C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.nr.138/2000, în

cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în

judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul

întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul și va judeca

procesul, pronunțând o hotărâre definitivă.

În redactarea acestui

text de lege, anterioară modificării lui prin O.U.G.nr.138/2000, în situația în

care prima instanță nu intra în cercetarea fondului, instanța de apel desființa

hotărârea atacată și dispunea trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de

fond.

Rațiunea modificării

prevederilor art. 297 alin.1 din C.proc.civ. a fost aceea de a evita trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, pentru a putea fi asigurată

judecarea cauzelor cu celeritate, posibilă, fără a fi private părțile de un

grad de jurisdicție, datorită caracterului devolutiv al căii de atac a

apelului.

Evocarea fondului și

judecarea procesului se realizează în înțelesul devolutiv specific căii

ordinare de atac a apelului și, atât timp cât judecata nu a fost finalizată,

prin hotărârea definitivă, la care se referă prevederile art.297 alin.1 din

C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.nr.138/2000, nu poate fi

exercitată calea de atac a recursului.

În atare situație,

decizia prin care instanța de apel a anulat hotărârea apelată și a reținut

cauza pentru judecarea ei în fond are caracterul unei hotărâri parțiale,

nesusceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea

prin care se finalizează judecata în apel, numai această din urmă hotărâre

având caracter definitiv.

PENTRU ACESTEL

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 255 A din 28 mai 2002 a Curții de Apel București, Secția

a III – a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.