ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1404/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 15 august 2000, reclamanta M.E. a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria

Municipiului București, solicitând a fi obligați să-i retrocedeze terenul

aferent construcției, demolată ulterior, situat în București, iar în

imposibilitatea restituirii în natură a terenului să fie obligați pârâții la

plata despăgubirilor, precizate ulterior, în sumă de 1.124.834.240 lei pentru

teren și 95.200.000 lei pentru construcția demolată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că imobilul a aparținut tatălui său, dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 9065 din 28 februarie 1945, transcris la nr. 2329 din 28

februarie 1945, apoi a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși

dispozițiile decretului nu îi erau aplicabile, ulterior construcția a fost

demolată și terenul încorporat în lucrările de sistematizare a zonei conform

Decretului de expropriere nr. 217 din 12 septembrie 1989.

Prin sentința civilă nr. 1770 din 26

noiembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

ca inadmisibilă, cu motivarea că terenul face parte în prezent din domeniul

public și este afectat de detaliile de sistematizare, deci nu se poate restitui

în natură față de prevederile art. 36 alin. (5) și art. 119 alin. (3) din Legea

nr. 18/1991, iar cererea de acordare a despăgubirilor poate fi formulată numai

în condițiile și conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Apelul introdus de reclamantă

împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, și prin decizia nr. 255 din 28 mai 2002 s-a anulat sentința și instanța

de apel a reținut cauza pentru soluționarea pe fond.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 520 din 12 februarie 2003, a respins ca inadmisibil

recursul.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, evocând fondul, a soluționat cauza la 30 septembrie 2003 prin

decizia nr. 447, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale

privind restituirea în natură a terenului, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru cererea subsidiară și a respins ca prescrisă

cererea privind plata despăgubirilor pentru teren și construcție.

În motivarea deciziei s-a arătat că

actele dosarului, inclusiv expertiza efectuată, au confirmat împrejurarea că

întregul teren este ocupat cu detalii de urbanism, anume carosabil, trotuar și

spațiu verde, instanța apreciind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului,

fiind afectat în întregime unor utilități publice.

Cererea formulată de reclamantă în

subsidiar, având ca obiect plata despăgubirilor pentru teren și construcție, a

fost considerată ca prescrisă. În argumentarea acestei soluții, s-a învederat

că acțiunea în despăgubiri este o acțiune personală, patrimonială,

prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, luând ca moment de începere a

curgerii lui data de 19 mai 1992, când i s-a comunicat reclamantei că imobilul

se include în ansamblul de locuințe sau 15 februarie 1995, comunicarea adresei

primăriei, era depășit la data promovării prezentei acțiuni, 15 august 2000.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, care după expunerea situației de fapt și a considerentelor

hotărârii atacate, formulează critici cu privire la pretinsa afectare totală a

terenului cu utilități publice, apreciind că doar 20 mp sunt ocupați de

carosabil asfaltat, restul de 139,50 mp ocupați de un trotuar lărgit și 10,50 mp

ocupați de spațiu verde ar putea fi luați în examinare în vederea retrocedării,

mai ales că imobilul nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.

Cu referire la prescrierea cererii

de acordare a despăgubirilor, recurenta susține că termenul de prescripție

începe să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de când păgubitul a

cunoscut nu doar existența pagubei ci și întinderea ei, iar acest din urmă

element s-a determinat în momentul stabilirii valorii imobilului prin

expertizele efectuate din dispoziția instanței, la promovarea acțiunii dreptul

de acțiune nu era născut și prescripția nu a început să curgă privind

despăgubirile.

De asemenea, recurenta susține că

adresele trimise ei de autorități ca urmare a cererilor sale, au efectul de

întrerupere a termenului de prescripție, prin ele autoritățile au recunoscut

drepturile pretinse de recurentă, cel puțin una din adrese, cea cu nr. 15.088

din 19 mai 1992 emisă de direcția de urbanism și amenajarea teritoriului, are

caracter întreruptiv de prescripție.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și pe fond admiterea acțiunii, restituirea

suprafeței de 170 mp în natură și în subsidiar obligarea pârâtelor la

1.124.834.240 lei contravaloarea terenului și la 95.200.000 lei contravaloarea

construcției.

Recursul declarat de recurentă nu

este întemeiat.

Susținerea recurentei referitoare la

neafectarea terenului de detaliile de urbanism este infirmată de constatările

efectuate prin expertiza topografică. Raportul de expertiză menționează că în

întregime terenul aflat în litigiu este afectat de detaliile de sistematizare,

care corespund cu dezvoltarea și modernizarea zonei, precizând în anexa nr. 5 a

raportului de expertiză modul de ocupare a zonei, pe suprafețe distincte,

ocupare datorată carosabilului asfaltat (20 mp), unui trotuar lărgit, asfaltat,

aflat în vecinătatea unei bănci existente în spațiul ridicat (139,50 mp) și

spațiu verde, în zona dintre trotuar și carosabil (10,50 mp).

Constatările și natura amenajărilor

efectuate pe teren au fundamentat soluția instanței, în sensul imposibilității

restituirii în natură a terenului, concluzie care se menține și în ipoteza

preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat.

Cu referire la critica vizând

momentul începerii cursului prescripției, dispozițiile art. 8 din Decretul nr.

167/1958, evocate de recurentă, prevăd că prescripția „începe să curgă de la

data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea”. Dispoziția legală citată nu face amintire despre

întinderea pagubei și nici nu leagă momentul sesizării instanței de aflarea

cuantumului pretenției, așadar, în raport de textul de lege evocat și de

momentul în care recurenta „a cunoscut paguba”, dreptul la acțiunea în

despăgubiri este prescris.

Nu se poate accepta nici teza

efectului întrerupător de prescripție al adreselor trimise recurentei de

autorități, prin care acestea recunoșteau drepturile recurentei. În primul

rând, nici una dintre emitentele adreselor, de exemplu serviciul de cadastru și

fond funciar al primăriei sectorului 3 sau direcția de urbanism și amenajarea

teritoriului, nu aveau calitatea de a recunoaște dreptul de proprietate al

recurentei, față de prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958

potrivit cărora „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui

acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.

În al doilea rând, cuprinsul

adreselor nu conține o confirmare a dreptului reclamantei de natură să

întrerupă cursul prescripției, de exemplu, prin adresa nr. 2659 din 15

februarie 1995 se comunică recurentei, urmare a cererii sale de restituire în

proprietate a terenului, că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr.

217/1989 și cererea ei nu face obiectul Legii nr. 18/1991, prin urmare cererea

nu se poate rezolva favorabil.

Se conchide că recursul reclamantei

fiind nefondat, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta M.E. împotriva deciziei civile nr. 447 A din 30 septembrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.