ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1404/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 15 august 2000, reclamanta M.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București, solicitând a fi obligați să-i retrocedeze terenul aferent construcției, demolată ulterior, situat în București, iar în imposibilitatea restituirii în natură a terenului să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor, precizate ulterior, în sumă de 1.124.834.240 lei pentru teren și 95.200.000 lei pentru construcția demolată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut tatălui său, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9065 din 28 februarie 1945, transcris la nr. 2329 din 28 februarie 1945, apoi a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși dispozițiile decretului nu îi erau aplicabile, ulterior construcția a fost demolată și terenul încorporat în lucrările de sistematizare a zonei conform Decretului de expropriere nr. 217 din 12 septembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 1770 din 26 noiembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că terenul face parte în prezent din domeniul public și este afectat de detaliile de sistematizare, deci nu se poate restitui în natură față de prevederile art. 36 alin. (5) și art. 119 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, iar cererea de acordare a despăgubirilor poate fi formulată numai în condițiile și conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Apelul introdus de reclamantă împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și prin decizia nr. 255 din 28 mai 2002 s-a anulat sentința și instanța de apel a reținut cauza pentru soluționarea pe fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 520 din 12 februarie 2003, a respins ca inadmisibil recursul. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, evocând fondul, a soluționat cauza la 30 septembrie 2003 prin decizia nr. 447, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale privind restituirea în natură a terenului, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea subsidiară și a respins ca prescrisă cererea privind plata despăgubirilor pentru teren și construcție.

În motivarea deciziei s-a arătat că actele dosarului, inclusiv expertiza efectuată, au confirmat împrejurarea că întregul teren este ocupat cu detalii de urbanism, anume carosabil, trotuar și spațiu verde, instanța apreciind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului, fiind afectat în întregime unor utilități publice. Cererea formulată de reclamantă în subsidiar, având ca obiect plata despăgubirilor pentru teren și construcție, a fost considerată ca prescrisă.

În argumentarea acestei soluții, s-a învederat că acțiunea în despăgubiri este o acțiune personală, patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, luând ca moment de începere a curgerii lui data de 19 mai 1992, când i s-a comunicat reclamantei că imobilul se include în ansamblul de locuințe sau 15 februarie 1995, comunicarea adresei primăriei, era depășit la data promovării prezentei acțiuni, 15 august 2000. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care după expunerea situației de fapt și a considerentelor hotărârii atacate, formulează critici cu privire la pretinsa afectare totală a terenului cu utilități publice, apreciind că doar 20 mp sunt ocupați de carosabil asfaltat, restul de 139,50 mp ocupați de un trotuar lărgit și 10,50 mp ocupați de spațiu verde ar putea fi luați în examinare în vederea retrocedării, mai ales că imobilul nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.

Cu referire la prescrierea cererii de acordare a despăgubirilor, recurenta susține că termenul de prescripție începe să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de când păgubitul a cunoscut nu doar existența pagubei ci și întinderea ei, iar acest din urmă element s-a determinat în momentul stabilirii valorii imobilului prin expertizele efectuate din dispoziția instanței, la promovarea acțiunii dreptul de acțiune nu era născut și prescripția nu a început să curgă privind despăgubirile. De asemenea, recurenta susține că adresele trimise ei de autorități ca urmare a cererilor sale, au efectul de întrerupere a termenului de prescripție, prin ele autoritățile au recunoscut drepturile pretinse de recurentă, cel puțin una din adrese, cea cu nr. 15.088 din 19 mai 1992 emisă de direcția de urbanism și amenajarea teritoriului, are caracter întreruptiv de prescripție.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și pe fond admiterea acțiunii, restituirea suprafeței de 170 mp în natură și în subsidiar obligarea pârâtelor la 1.124.834.240 lei contravaloarea terenului și la 95.200.000 lei contravaloarea construcției. Recursul declarat de recurentă nu este întemeiat. Susținerea recurentei referitoare la neafectarea terenului de detaliile de urbanism este infirmată de constatările efectuate prin expertiza topografică. Raportul de expertiză menționează că în întregime terenul aflat în litigiu este afectat de detaliile de sistematizare, care corespund cu dezvoltarea și modernizarea zonei, precizând în anexa nr. 5 a raportului de expertiză modul de ocupare a zonei, pe suprafețe distincte, ocupare datorată carosabilului asfaltat (20 mp), unui trotuar lărgit, asfaltat, aflat în vecinătatea unei bănci existente în spațiul ridicat (139,50 mp) și spațiu verde, în zona dintre trotuar și carosabil (10,50 mp).

Constatările și natura amenajărilor efectuate pe teren au fundamentat soluția instanței, în sensul imposibilității restituirii în natură a terenului, concluzie care se menține și în ipoteza preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat. Cu referire la critica vizând momentul începerii cursului prescripției, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, evocate de recurentă, prevăd că prescripția „începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. Dispoziția legală citată nu face amintire despre întinderea pagubei și nici nu leagă momentul sesizării instanței de aflarea cuantumului pretenției, așadar, în raport de textul de lege evocat și de momentul în care recurenta „a cunoscut paguba”, dreptul la acțiunea în despăgubiri este prescris.

Nu se poate accepta nici teza efectului întrerupător de prescripție al adreselor trimise recurentei de autorități, prin care acestea recunoșteau drepturile recurentei. În primul rând, nici una dintre emitentele adreselor, de exemplu serviciul de cadastru și fond funciar al primăriei sectorului 3 sau direcția de urbanism și amenajarea teritoriului, nu aveau calitatea de a recunoaște dreptul de proprietate al recurentei, față de prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.

În al doilea rând, cuprinsul adreselor nu conține o confirmare a dreptului reclamantei de natură să întrerupă cursul prescripției, de exemplu, prin adresa nr. 2659 din 15 februarie 1995 se comunică recurentei, urmare a cererii sale de restituire în proprietate a terenului, că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 217/1989 și cererea ei nu face obiectul Legii nr. 18/1991, prin urmare cererea nu se poate rezolva favorabil. Se conchide că recursul reclamantei fiind nefondat, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei civile nr. 447 A din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.