ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4852/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2001 sub nr. 6771 pe rolul Tribunalului București reclamanții S.G., ș.a. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să retrocedeze 209,45 mp teren din suprafața totală de 355 mp situat în București. În motivarea acțiunii se arată că printr-un act de vânzare-cumpărare autentic, transcris în anul 1939, B.S. a cumpărat imobilul compus din 8 apartamente și terenul aferent în suprafață totală de 355 mp. Se mai arată că B.S. a vândut apartamentele 2, 5, 6, 7 și 8 cu cotele de teren aferente menționate în contractele de vânzare-cumpărare (având suprafața de 209,45 mp), restul apartamentelor cu numerele 1, 3 și 4 au rămas în proprietatea acesteia până în anul 1950 când prin Decretul nr. 92/1950 au fost naționalizate.

Celelalte 5 apartamente proprietatea reclamanților au fost expropriate în baza Decretului nr. 299/1986, pentru construcții privind despăgubiri, iar pentru terenurile aferente neprimind nici o despăgubire. De asemenea, arată reclamanții, după apariția Legilor nr. 18/1991 și nr. 169/1998 au solicitat restituirea terenului respectiv, dar nu au primit nici un răspuns, însă au aflat că fiul proprietarei inițiale a imobilului, O.V., a primit integral terenul. Reclamanții precizează că au fost demolate construcțiile pentru care au primit câte 80.000 lei, iar pentru terenul care a rămas liber nu au primit nici o despăgubire. În drept, acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 coroborată cu art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De menționat că O.V. a formulat la data de 29 aprilie 2002 o cerere de intervenție în interes propriu, iar la data de 5 iunie 2002 o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului. Tribunalul a respins admiterea în principiu a ambelor cereri de intervenție. Tot la termenul din 5 iunie 2002 tribunalul a invocat, din oficiu, excepțiile lipsei calității procesual active a reclamanților și a lipsei calității procesual pasive a pârâtului. Tribunalul București, secția a V-a, prin sentința civilă 518 din 5 iunie 2002, a respins acțiunea formulată de către reclamanți, constatând lipsa calității procesual active a acestora și lipsa calității procesual pasive a pârâtului.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, pe de o parte că reclamanții nu au făcut dovada că ei sau autorii lor au fost titularii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 209,45 mp teren, întrucât din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că suprafața de teren indicată în aceste acte în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 cu ocazia vânzării apartamentului, a dezbaterilor succesorale sau a donației, deci reclamanții nu au calitate procesual activă. Pe de altă parte, instanța a reținut, având în vedere sentința civilă nr. 9170/1997 a Judecătoriei sectorului 5 împrejurarea că O.V. a primit în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 355 mp, în care este cuprinsă și suprafața de teren de 209,45 mp din prezenta cauză.

Această hotărâre a fost pusă în executare prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București, după care O.V. a vândut acest teren lui C.P. prin act autentic de vânzare-cumpărare, la data de 29 iulie 1998. În consecință pârâtul din anul 1998 a pierdut posesia și proprietatea terenului, deci nu are calitate procesual pasivă. Împotriva acestei hotărâri a instanței de fond au declarat apel reclamanții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța nu a apreciat temeinic probele și a reținut nelegal că o parte din teren a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) al Legii nr. 58/1974, cu toate că în cauză s-a făcut dovada că reclamanții au drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

Totodată au mai susținut că faptul că terenul în prezent nu mai este în administrarea pârâtului nu înlătură răspunderea civilă a acestuia. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 112 din 12 martie 2003, a respins excepția inadmisibilității apelului și a respins apelul ca nefondat. Instanța de apel a reținut în esență că reclamanții pot să solicite retrocedarea terenului întrucât exproprierea a fost făcută fără respectarea prevederilor Decretului nr. 229/1996 și ale art. 481 C. civ., însă acțiunea trebuia formulată împotriva posesorului terenului, care nu este pârâtul, ci o persoană fizică, astfel cum a reținut instanța de fond și, în consecință, legal și temeinic a fost respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesual pasive a pârâtului.

Reclamanții au declarat în termen legal recurs împotriva acestor două hotărâri invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că instanțele, în mod greșit au reținut că terenul a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, text de lege care nu-și avea aplicabilitatea la situațiile din prezenta cauză și oricum legea respectivă a fost abrogată ca fiind neconstituțională. Se mai susține că nici trecerea terenului în proprietatea statului prin expropriere nu se poate reține ca fiind legală pentru că exproprierea nu a fost făcută cu respectarea chiar a dispozițiilor Decretului de expropriere nr. 299/1986. Recurenții arată că Legea nr. 10/2001 în art. 2 alin. (1) și (2) prevede în mod expres că ei și-au păstrat calitatea de proprietari.

Reclamanții-recurenți susțin de asemenea că instanțele au apreciat greșit că acțiunea pe care au formulat-o este o acțiune în revendicare, când, în realitate, ea este o acțiune pentru retrocedarea terenului (în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998). O altă susținere este aceea că pârâtul chiar dacă nu mai are în administrare terenul, își păstrează răspunderea civilă și ar fi trebuit să cheme în judecată alte persoane, în baza instituției procedurale a „arătării titularului dreptului pentru a se putea stabili răspunderea reală”. În orice caz, se arată de către recurenți, actul de vânzare intervenit între O.V. și C.P. este lovit de nulitate. Recursul este nefondat.

Este necesar de reținut în primul rând că instanțele de fond și apel au rezolvat cauza pe o excepție și nu pe fond, în consecință ceea ce urmează a fi analizat sunt aspectele privind excepția lipsei calității procesuale. Din punct de vedere teoretic calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesual activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). De menționat că în speță instanța de fond a respins acțiunea reclamanților constatând că aceștia nu au calitate procesual activă și că pârâtul nu are nici el calitate procesual pasivă.

În apel se reține că pârâtul nu are calitate procesual pasivă și deci că acțiunea reclamanților în mod legal și temeinic a fost respinsă, avându-se în vedere acest considerent. În ceea ce privește calitatea reclamanților, se apreciază că „demersul juridic al reclamanților apare justificat” deci fără să o spună în mod expres instanța de apel a reținut că reclamanții au calitate procesual-activă. Reținând însă ca și instanța de fond că pârâtul nu are calitate procesual pasivă și, deci, acțiunea trebuie respinsă, urmează a analiza acest aspect având în vedere susținerile recurenților și considerentele hotărârilor recurate. În acest sens, în motivarea recursului se arată de către reclamanții-recurenți că nu au cunoscut împrejurarea că O.V.

a obținut printr-o hotărâre judecătorească terenul în litigiu pe care, ulterior, l-a vândut lui C.P. Această susținere nu este reală pentru că înșiși reclamanții, în motivarea cererii de chemare în judecată au recunoscut că înainte de a formula acțiunea (30 octombrie 2001) au aflat că fiul proprietarei inițiale a imobilului, respectiv O.V., „prin acte false a primit întregul imobil”. În consecință și susținerea din recurs că pârâtul are calitate procesuală pasivă pentru că are o răspundere civilă și, în consecință, trebuia să cheme în judecată alte persoane pe calea procedurală de „arătarea titularului dreptului” nu este fondată pentru că reclamanții trebuiau, eventual, să cheme în judecată în calitate de pârâți persoanele care dobândiseră proprietatea terenului din litigiu.

De altfel, este de reținut împrejurarea constatată și de către instanța de apel, că prin sentința civilă 9110 din 3 decembrie 1997 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 (înainte de formularea prezentei acțiuni) C.G.M.B. a fost obligat să restituie în deplină proprietate și posesie terenul (în litigiu în prezenta cauză) lui O.V. Deci O.V. a devenit proprietarul terenului pe care l-a vândut printr-un act de vânzare-cumpărare autentic la data de 29 iulie 1998 lui C.P. (din mai înainte de formularea prezentei acțiuni). Invocarea în recurs a prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001 nu mai poate fi făcută întrucât reclamanții, la termenul din 28 noiembrie 2001, în fața instanței de fond, au declarat în mod expres „că nu doresc să se folosească de prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond la acea dată a invocat față de această declarație, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, asupra căreia nu s-a mai pronunțat însă. De menționat că fiind vorba de recursul reclamanților cărora nu li se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, Curtea nu se va pronunța asupra acestei excepții, respectiv dacă este admisibilă exercitarea unei acțiuni pe dreptul comun, din momentul apariției unei legi speciale. Referitor la celelalte susțineri din recurs privind natura juridică a acțiunii, modalitatea prin care a fost efectuată exproprierea, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între O.V. și C.P., urmează a constata că aceste aspecte privesc eventual rezolvarea cauzei pe fond și nu excepția privind lipsa calității procesual pasive a pârâtului.

Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate urmează a constata că recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 112 din 12 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2004.