ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4852/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30

octombrie 2001 sub nr. 6771 pe rolul Tribunalului București reclamanții S.G., ș.a.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului să retrocedeze 209,45 mp teren din suprafața totală de 355

mp situat în București.

În motivarea acțiunii se arată că printr-un act

de vânzare-cumpărare autentic, transcris în anul 1939, B.S. a cumpărat imobilul

compus din 8 apartamente și terenul aferent în suprafață totală de 355 mp.

Se mai arată că B.S. a vândut apartamentele 2,

5, 6, 7 și 8 cu cotele de teren aferente menționate în contractele de

vânzare-cumpărare (având suprafața de 209,45 mp), restul apartamentelor cu

numerele 1, 3 și 4 au rămas în proprietatea acesteia până în anul 1950 când

prin Decretul nr. 92/1950 au fost naționalizate.

Celelalte 5 apartamente proprietatea

reclamanților au fost expropriate în baza Decretului nr. 299/1986, pentru

construcții privind despăgubiri, iar pentru terenurile aferente neprimind nici

o despăgubire.

De asemenea, arată reclamanții, după apariția

Legilor nr. 18/1991 și nr. 169/1998 au solicitat restituirea terenului

respectiv, dar nu au primit nici un răspuns, însă au aflat că fiul proprietarei

inițiale a imobilului, O.V., a primit integral terenul.

Reclamanții precizează că au fost demolate

construcțiile pentru care au primit câte 80.000 lei, iar pentru terenul care a

rămas liber nu au primit nici o despăgubire.

În drept, acțiunea reclamanților a fost

întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 coroborată cu art. 6

din Legea nr. 213/1998.

De menționat că O.V. a formulat la data de 29

aprilie 2002 o cerere de intervenție în interes propriu, iar la data de 5 iunie

2002 o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului.

Tribunalul a respins admiterea în principiu a

ambelor cereri de intervenție. Tot la termenul din 5 iunie 2002 tribunalul a

invocat, din oficiu, excepțiile lipsei calității procesual active a

reclamanților și a lipsei calității procesual pasive a pârâtului.

Tribunalul București, secția a V-a, prin

sentința civilă 518 din 5 iunie 2002, a respins acțiunea formulată de către

reclamanți, constatând lipsa calității procesual active a acestora și lipsa

calității procesual pasive a pârâtului.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a

reținut, pe de o parte că reclamanții nu au făcut dovada că ei sau autorii lor

au fost titularii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 209,45 mp

teren, întrucât din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că suprafața de

teren indicată în aceste acte în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 58/1974 cu ocazia vânzării apartamentului, a dezbaterilor

succesorale sau a donației, deci reclamanții nu au calitate procesual activă.

Pe de altă parte, instanța a reținut, având în

vedere sentința civilă nr. 9170/1997 a Judecătoriei sectorului 5 împrejurarea

că O.V. a primit în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 355 mp, în care este cuprinsă și suprafața de teren de 209,45 mp

din prezenta cauză. Această hotărâre a fost pusă în executare prin Dispoziția

Primarului General al Municipiului București, după care O.V. a vândut acest

teren lui C.P. prin act autentic de vânzare-cumpărare, la data de 29 iulie

1998.

În consecință pârâtul din anul 1998 a pierdut

posesia și proprietatea terenului, deci nu are calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a instanței de fond

au declarat apel reclamanții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie,

arătând că instanța nu a apreciat temeinic probele și a reținut nelegal că o

parte din teren a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) al

Legii nr. 58/1974, cu toate că în cauză s-a făcut dovada că reclamanții au

drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

Totodată au mai susținut că faptul că terenul în

prezent nu mai este în administrarea pârâtului nu înlătură răspunderea civilă a

acestuia.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia civilă nr. 112 din 12 martie 2003, a respins excepția

inadmisibilității apelului și a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut în esență că

reclamanții pot să solicite retrocedarea terenului întrucât exproprierea a fost

făcută fără respectarea prevederilor Decretului nr. 229/1996 și ale art. 481 C.

civ., însă acțiunea trebuia formulată împotriva posesorului terenului, care nu

este pârâtul, ci o persoană fizică, astfel cum a reținut instanța de fond și,

în consecință, legal și temeinic a fost respinsă acțiunea pentru lipsa

calității procesual pasive a pârâtului.

Reclamanții au declarat în termen legal recurs

împotriva acestor două hotărâri invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că instanțele, în mod greșit au

reținut că terenul a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 58/1974, text de lege care nu-și avea aplicabilitatea la

situațiile din prezenta cauză și oricum legea respectivă a fost abrogată ca

fiind neconstituțională.

Se mai susține că nici trecerea terenului în

proprietatea statului prin expropriere nu se poate reține ca fiind legală

pentru că exproprierea nu a fost făcută cu respectarea chiar a dispozițiilor

Decretului de expropriere nr. 299/1986.

Recurenții arată că Legea nr. 10/2001 în art. 2

alin. (1) și (2) prevede în mod expres că ei și-au păstrat calitatea de

proprietari.

Reclamanții-recurenți susțin de asemenea că

instanțele au apreciat greșit că acțiunea pe care au formulat-o este o acțiune

în revendicare, când, în realitate, ea este o acțiune pentru retrocedarea

terenului (în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 6 din Legea

nr. 213/1998).

O altă susținere este aceea că pârâtul chiar

dacă nu mai are în administrare terenul, își păstrează răspunderea civilă și ar

fi trebuit să cheme în judecată alte persoane, în baza instituției procedurale

a „arătării titularului dreptului pentru a se putea stabili răspunderea reală”.

În orice caz, se arată de către recurenți, actul

de vânzare intervenit între O.V. și C.P. este lovit de nulitate.

Recursul este nefondat.

Este necesar de reținut în primul rând că

instanțele de fond și apel au rezolvat cauza pe o excepție și nu pe fond, în

consecință ceea ce urmează a fi analizat sunt aspectele privind excepția lipsei

calității procesuale.

Din punct de vedere teoretic calitatea

procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și

persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății

(calitate procesual activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și

cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

De menționat că în speță instanța de fond a

respins acțiunea reclamanților constatând că aceștia nu au calitate procesual

activă și că pârâtul nu are nici el calitate procesual pasivă.

În apel se reține că pârâtul nu are calitate

procesual pasivă și deci că acțiunea reclamanților în mod legal și temeinic a

fost respinsă, avându-se în vedere acest considerent.

În ceea ce privește calitatea reclamanților, se

apreciază că „demersul juridic al reclamanților apare justificat” deci fără să

o spună în mod expres instanța de apel a reținut că reclamanții au calitate

procesual-activă.

Reținând însă ca și instanța de fond că pârâtul

nu are calitate procesual pasivă și, deci, acțiunea trebuie respinsă, urmează a

analiza acest aspect având în vedere susținerile recurenților și considerentele

hotărârilor recurate.

În acest sens, în motivarea recursului se arată

de către reclamanții-recurenți că nu au cunoscut împrejurarea că O.V. a obținut

printr-o hotărâre judecătorească terenul în litigiu pe care, ulterior, l-a

vândut lui C.P.

Această susținere nu este reală pentru că înșiși

reclamanții, în motivarea cererii de chemare în judecată au recunoscut că

înainte de a formula acțiunea (30 octombrie 2001) au aflat că fiul proprietarei

inițiale a imobilului, respectiv O.V., „prin acte false a primit întregul

imobil”.

În consecință și susținerea din recurs că

pârâtul are calitate procesuală pasivă pentru că are o răspundere civilă și, în

consecință, trebuia să cheme în judecată alte persoane pe calea procedurală de

„arătarea titularului dreptului” nu este fondată pentru că reclamanții

trebuiau, eventual, să cheme în judecată în calitate de pârâți persoanele care

dobândiseră proprietatea terenului din litigiu.

De altfel, este de reținut împrejurarea

constatată și de către instanța de apel, că prin sentința civilă 9110 din 3

decembrie 1997 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 (înainte de

formularea prezentei acțiuni) C.G.M.B. a fost obligat să restituie în deplină

proprietate și posesie terenul (în litigiu în prezenta cauză) lui O.V.

Deci O.V. a devenit proprietarul terenului pe

care l-a vândut printr-un act de vânzare-cumpărare autentic la data de 29 iulie

1998 lui C.P. (din mai înainte de formularea prezentei acțiuni).

Invocarea în recurs a prevederilor art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea 10/2001 nu mai poate fi făcută întrucât reclamanții, la

termenul din 28 noiembrie 2001, în fața instanței de fond, au declarat în mod

expres „că nu doresc să se folosească de prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond la acea dată a invocat față de

această declarație, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, asupra căreia nu

s-a mai pronunțat însă.

De menționat că fiind vorba de recursul

reclamanților cărora nu li se poate înrăutăți situația în propria cale de atac,

Curtea nu se va pronunța asupra acestei excepții, respectiv dacă este

admisibilă exercitarea unei acțiuni pe dreptul comun, din momentul apariției

unei legi speciale.

Referitor la celelalte susțineri din recurs

privind natura juridică a acțiunii, modalitatea prin care a fost efectuată

exproprierea, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între O.V.

și C.P., urmează a constata că aceste aspecte privesc eventual rezolvarea

cauzei pe fond și nu excepția privind lipsa calității procesual pasive a

pârâtului.

Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte

arătate urmează a constata că recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de

reclamanți împotriva deciziei civile nr. 112 din 12 martie 2003 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2004.