ÎCCJ, Decizia nr. 622/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin recursul înregistrat la data de 22 iulie 2002 pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția de contencios admnistrativ, sub nr. 2019/2002, B.C. „U.” S.A. București a solicitat modificarea Hotărârii nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, prin care s-a admis contestația formulată de B.P.R. împotriva Ordinului nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României. În motivarea căii de atac exercitate, B.C. „U.” S.A. București a arătat că prin Ordinul nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României a fost retrasă aprobarea acordată cu scrisorile nr. 1264/BM din 23 decembrie 1999 și nr. 764/BM din 26 mai 2000 grupului format din B.P.R.

– Cooperativa de Credit, B.E., P.O.N., B.A.D. și C.M.G. de a deține calitatea de acționar semnificativ la B.C. „U.” S.A., cu consecința suspendării exercitării dreptului de vot în adunarea generală a acționarilor și a interzicerii achiziționării de noi acțiuni ale băncii. Totodată, B.P.R.ă a fost obligată să vândă, în termen de 3 luni, participația pe care o deține la capitalul social al B.C. „U.”S.A. București. La data luării acestei măsuri, B.P.R. – Cooperativa de Credit deținea 25,995 % din capitalul social al B.C. „U.” S.A. București și se afla în procedura falimentului. Contestația formulată împotriva ordinului menționat de către B.P.R. – Cooperativa de Credit, prin lichidatorul S.C. „R.” S.R.L.

București a fost admisă în parte. Astfel, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României, prin Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002, a anulat dispoziția privitoare la termenul de 3 luni stabilit pentru vânzarea participației acesteia la capitalul social al B.C. „U.” S.A. București, cu motivarea că o astfel de vânzare a participației într-un termen scurt, cum ar fi cel de trei luni, s-ar face cu încălcarea intereselor creditorilor și, respectiv, a obligațiilor legale ale lichidatorului de a spori averea debitoarei, ca singură aternativă de creștere a gradului de îndestulare a creditorilor acesteia. Celelalte dispoziții ale ordinului atacat cu contestație au fost menținute. Recurenta a susținut că această hotărâre este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - termenul de trei luni stabilit pentru vânzarea participației de către investitorul care a pierdut calitatea de acționar semnificativ este unul legal și nu administrativ.

Ca atare acesta trebuia menținut; - înlăturarea termenului imperativ stabilit prin lege și preluat ca atare prin ordinul viceguvernatorului și înlocuirea acestuia cu o obligație pur potestativă este contrară atât principiilor obligațiilor civile, cât și obligațiilor administrative. Prin decizia nr. 486 din 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios admnistrativ, a respins recursul, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurenta a atacat direct, în instanță, actul administrativ jurisdicțional, respectiv hotărârea consiliului de administrație și nu ordinul Viceguvernatorului Băncii Naționale a României. Procedând astfel, recurenta nu a urmat procedura prealabilă reglementată prin Legea nr. 58/1998, potrivit căreia actele emise în aplicarea acestei legi pot fi contestate, în prealabil, la Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României.

Totodată, s-a mai reținut că termenul de 3 luni era inaplicabil B.P.R. – Cooperativa de Credit, întrucât aceasta avea aprobare încă din anul 1999 și, respectiv, din anul 2000 pentru participarea la capitalul social al B.C. „U.”S.A. București. Împotriva acestei decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Astfel, măsura dispusă prin ordinul Viceguvernatorului Băncii Naționale a României, corespunzător dispozițiilor art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 58/1998, a avut în vedere faptul că B.P.R.

– Cooperativa de Credit nu mai dispunea de o situație financiară care să-i permită onorarea obligațiilor patrimoniale și asigurarea premiselor pentru susținerea financiară a băncii. Totodată, s-a mai avut în vedere și faptul că aceasta era supusă procedurii falimentului. O astfel de măsură, în raport de textele legale menționate, nu constituie o posibilitate, ci o obligație a Băncii Naționale a României. Pe de altă parte, Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, ca organ administrativ jurisdicțional, dată cu neobservarea dispozițiilor art. 45 și art. 52 1 din Legea nr. 58/1998, prin care s-a stabilit, în mod nelegal, ca obligația de vânzare a acțiunilor să fie fără termen, aduce atingere în mod direct drepturilor și intereselor B.C.

„U.” S.A., prin faptul prelungirii calității de acționar semnificativ al unei bănci care, intrând în procedura falimentului, și-a pierdut credibilitatea. Ca atare, cererea B.C. „U.” S.A. București se impunea a fi admisă, în sensul menținerii termenului de 3 luni fixat pentru vânzarea participației la capitalul social al recurentei. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii formulate de S.C. „U.” S.A. București. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 83 din Legea nr. 58/1998 „actele emise în aplicarea prezentei legi pot fi contestate în termen de 15 zile de la comunicarea acestora la Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României, care se pronunță prin hotărâre în termen de 30 zile de la data sesizării.

Hotărârea consiliului de administrație poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiție, în termen de 15 zile de la comunicare”. Din dispoziția legală menționată rezultă că prin lege specială a fost instituită o procedură administrativă pentru actele emise în aplicarea legii bancare. Or, existența unei asemenea proceduri obliga persoana interesată, conform normelor legale în vigoare la data adoptării hotărârii atacate, să se adrese mai întâi autorității publice competente care, la rându-i, era obligată să soluționeze corect și pe deplin contestația sau plângerea și să restabilească legalitatea, atunci când constată a fi fost încălcată. În consecință, instanța sesizată cu acțiunea în anulare nu poate trece la verificarea pe fond a legalității actului administrativ, dacă nu a fost parcursă procedura prevăzută de lege.

Ca atare, cum nerealizarea procedurii prevăzute de lege afectează însuși exercițiul dreptului la acțiune și admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ, decizia atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 486 din 6 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003, în ședință publică.