ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Ordinul nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României s-a retras aprobarea acordată cu scrisorile nr. 1264/BM din 23 decembrie 1999 și nr. 764/BM din 26 mai 2000, grupului format din B.P.R. – C.C., B.E., P.O., B.A. și C.M.G, în calitate de acționar semnificativ al B.C. U. SA. De asemenea, s-a dispus ca B.P.R. – C.C., prin lichidator SC R.R. SRL București să vândă în termen de 3 luni, participația pe care o deține din capitalul social al B.C. U. SA. La data luării acestei măsuri, intimata B.P.R. – C.C., deținea 25,995% din capitalul social al B.C. U. SA, fiind acționar semnificativ și se afla în procedura falimentului, declanșată în temeiul Legii nr. 64/1995, privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

Contestația formulată împotriva acestui ordin, de către B.P.R. – C.C., prin lichidator SC R.R. SRL București, a fost admisă în parte, prin Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, în sensul că s-a anulat dispoziția privind termenul de 3 luni, pentru vânzarea participației sale, deținută la capitalul social al B.C. U. SA, menținând celelalte dispozițiie ale ordinului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs B.C. Unirea SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că, întrucât B.P.R. – C.C. nu mai deține calitatea de acționar semnificativ al B.C. U. SA, trebuia menținut termenul limită de 3 luni, stabilit în baza art. 73 din Legea nr. 58/1998, pentru ca aceasta să vândă participația pe care o deține din capitalul social al B.C.

U. SA. Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, orice persoană fizică sau juridică poate să se adreseze instanței judecătorești și să solicite anularea actului administrativ, prin care i s-a vătămat un drept recunoscut de lege. În speță, singurul act administrativ este Ordinul nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României, prin care s-au luat măsuri de natură bancară, numai cu privire la intimata B.P.R. – C.C. Intimata, prin lichidator SC R.R.

SRL a atacat acest ordin, contestația sa fiind soluționată prin Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, prin admiterea în parte a acesteia. În recursul declarat de B.C. U. SA împotriva hotărârii Consiliului de administrație, recurenta invocă un interes legitim, constând în calitatea de acționar a intimatei la B.C. U. SA, susținând că nu poate acepta în „corpul băncii un acționar nesemnificativ, împotriva căruia operează falimentul”. În răspunsul la întâmpinare, recurenta se referă la efectul indirect și vătămător produs de hotărârea atacată, asupra drepturilor și garanțiilor recunoscute prin lege. Curtea constată că, recurenta a atacat în instanță direct, actul administrativ jurisdicțional, hotărârea prin care a fost soluționată contestația formulată de intimata B.P.R.

- C.C., prin lichidator, iar nu actul administrativ inițial. Se reține că art. 83 din Legea nr. 58/1998, prevede că actele emise în aplicarea acestei legi pot fi contestate la Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României, iar hotărârea Consiliului de Administrație poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiție. Recurenta nu a acționat anterior declarării recursului, pe cale administrativă, deși cunoștea situația financiară a intimatei, care până la finele lunii mai 2002, a fost acționar semnificativ al B.C. U. SA. Se reține, de asemenea, că nu se putea aplica intimatei-contestatoare, termenul de 3 luni, prevăzut în art. 73 din Legea nr. 58/1998, pentru vânzarea acțiunilor deținute de aceasta, la B.C.

U. A, întrucât B.P.R. – C.C., în faliment, avea aprobarea acordată de Banca Națională a României, pentru participația la capitalul social, încă din anul 1999 și respectiv, din anul 2000. Motivul pentru care s-a luat măsura vânzării acțiunilor a fost determinat de faptul că B.P.R. – C.C., prin lichidator, nu mai îndeplinea condițiile prevăzute de art. 52 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 58/1998, modificată și completată și art. 13 alin. (1) din Normele Băncii Naționale a României nr. 2/1999, modificate și completate. Admițând în parte contestația, prin anularea termenului de 3 luni pentru vânzarea acțiunilor, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a stabilit corect că vânzarea participației într-un timp scurt, cum ar fi cel de 3 luni s-ar efectua cu încălcarea intereselor creditorilor și respectiv, a obligațiilor legale ale lichidatorului, de a spori averea debitoarei, ca singura alternativă pentru creșterea gradului de îndestulare al creditorilor.

B.P.R. – C.C. nu mai dispunea, în momentul luării măsurii, de o situație financiară care să-i permită onorarea obligațiilor patrimoniale, care să asigure premisele pentru susținerea financiară a băncii, în cazul în care situația acesteia se deteriorează. Așa fiind, recursul declarat este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.C. U. SA București, împotriva Hotărârii nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2003.