ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3157/2003

La

data de 20 iunie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul

T.A.C.împotriva deciziei civile nr.363 din 20.06.2001 a Curții de Apel

București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003.

CURTEA,

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.843 din 7 decembrie 2000, Tribunalul București – secția a

V-a,

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și

a respins acțiunile conexe formulate împotriva acestuia pentru lipsa calității

procesuale pasive,

A respins capetele de cerere din

acțiunile conexe formulate de reclamantul

T.A.C.

în

contradictoriu cu pârâții

V.T.

,

V.A.

și

V.F.

, Consiliul General al Municipiului

București, Municipiul București reprezentat de Primarul General, Ministerul

Finanțelor, S.C.

H.N.

SA,

N.F.

,

R.E.

și intervenienții

R.G.E.S.

,

L

.

E

.

,

C.S.P.

și

P.Z.

, referitoare la: constatarea

inexistenței dreptului de proprietate al statului și al celorlalți pârâți

asupra imobilului din București, str.Visarion nr.8, sector 1, ca urmare a

inaplicabilității Decretului 92/1950, constatarea dreptului de proprietate al

reclamantului asupra imobilului din litigiu și obligarea pârâților la a face,

în sensul restituirii imobilului litigios (calificate drept acțiuni în

revendicare) ca inadmisibile.

A

respins ca nefondate capetele de cerere din acțiunile conexe, referitoare la

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

A respins

cererile privind evacuarea pârâților V.T., V.A., V.F. și N.F., ca  nefondate,

A

admis cererea de intervenție formulată de intervenienții L.E., R.G.E.S.,

C.S.P.și P.Z., în interesul Consiliului General al Municipiului București,

A

respins ca lipsite de interes cererea de intervenție formulată de aceeași

intervenienți și de C.M..

S-a

reținut pentru aceasta că acțiunea, astfel formulată, - solicitându-se în

principal să se constate inexistența dreptului de proprietate al statului și

celorlalți pârâți asupra imobilului din litigiu, să se constate  că reclamantul

este proprietar în calitate de descendent al lui T.A., și să fie obligați

pârâții „la a face în sensul restituirii”, - deci această acțiune, este numai

în aparență în constatare, inadmisibilă de altfel în raport de prevederile

art.111 C.proc.civ.

Ca

acțiune în revendicare, cererea de asemenea este  inadmisibilă, nefiind

îndeplinită condiția unanimității, în cazul proprietății comune și aceasta

întrucât după defunctul T.A. au mai rămas și alți moșenitori.

În

ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare cumpărare față de temeiurile de nulitate invocate, -  lipsa unui obiect

licit, cauza ilicită pentru că bunul nu se afla în patrimoniul vânzătorului -,

întrucât toate contractele au fost încheiate înainte de 23.06.1997 data

intentării unei prime acțiuni de către reclamant, și niciuna din părți nu a

fost notificată, își găsește aplicarea în speță teoria proprietarului aparent

și principiul ocrotirii bunei credințe.

Prin

decizia civilă nr.363 din 20.06.2001 Curtea de Apel București, Secția a IV-a

civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul T.A.C.împotriva

sentinței civile nr.843/7 decembrie 2000 a Tribunalului București.

Pentru

a hotărî astfel, s-a reținut succint că prima instanță a făcut o corectă

apreciere asupra naturii cauzei când a invocat prevederile art.111 C.proc.civ.,

demonstrat fiind și faptul că reclamantul nu este unicul succesor în drepturi

al autorului său, condiție în care s-a apreciat  asupra capacității procesuale

active. Ca atare, este inutilă analiza criticilor legate de fondul cauzei

privind exceptarea de la aplicarea Decretului 92/1950.

„Aceleași

consecințe se răsfrâng” – mai arată instanța de apel – și asupra cererii în

nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

112/1995, în raport de care s-a făcut o corectă analiză a condițiilor privind

vânzarea bunului altuia și ocrotirea bunei credințe.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamantul susținând în esență că în ce

privește cererea introductivă, respinsă de instanțe pe cale de excepție,

apariția Legii nr.10/2001 îl scutește de „povara de a desțeleni” temeiurile de

casare sau modificare, acestea existând, atâta vreme cât efectele legii

amintite sunt aceleași cu efectele admiterii acțiunii introductive.

Referitor

la cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, arată

recurentul, s-a refuzat a se observa dovezile privind reaua credință, existând

documente din care rezultă că în legătură cu imobilul din litigiu au fost

procese pe rol încă din 1993, la interogator pârâtul V.T. a confirmat că toți

cunoșteau intenția fostului proprietar, în același sens fiind și declarația

pârâtei N.E..

Prin

întâmpinare, intimații S.C., R.G.E., P.Z., L.E., au invocat nulitatea

recursului, ca fiind nemotivat, iar pe fond au solicitat respingerea acestuia.

La

acest termen de judecată, recurentul reclamant, prin reprezentant legal –

mandat special autentificat sub nr.484/3.04.2003 a renunțat la judecata acțiunii

în ce privește capetele de cerere din acțiunea introductivă, solicitând

judecarea recursului sub aspectul soluționării cererii privind nulitatea

absolută a actelor de vânzare-cumpărare.

Așa

fiind, sub acest aspect, urmează a se  lua act de renunțarea la judecata

menționată, în conformitate cu prevederile art.246 C.proc.civ..

Chestiunea

are importanță și în legătură cu excepția invocată, întrucât, dacă este

adevărat că recursul ar putea fi apreciat ca nemotivat, aceasta numai în ce

privește critica referitoare la cererea introductivă de  instanță, renunțarea

la judecată sub acest aspect, face inoperantă excepția respectivă..

Excepția

amintită, nu este fondată pentru recursul astfel cum a fost menținut, motivarea

cuprinzând argumentele de fapt și de drept privind soluția dată pentru

cererea  având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor

la recursul formulat și menținut astfel, acesta urmează a fi admis în sensul

celor ce urmează.

Esențial,

instanța de apel, a soluționat cauza în această cale de atac, pe cale de

excepție, în considerarea  faptului că acțiunea în revendicare este

inadmisibilă pentru argumentele deja arătate.

Confirmând

astfel soluția dată în primă instanță, în apel, s-a  apreciat că, plecând de

aici, este inutil a mai cerceta fondul, aceleași consecințe răsfrângându-se și

cu privire la cererea (sau motivele de apel) privind nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Din

acest punct de vedere, raportat la prevederile art.261 C.proc.civ., simpla

afirmație, cu totul sumară, făcută sub acest aspect, în subsidiar, în sensul că

„s-a făcut o corectă analiză a condițiilor privind vânzarea lucrului altuia și

ocrotirea bunei credințe”, nu ar putea în nici un caz îndreptăți concluzia după

care, instanța de apel a intrat totuși în cercetarea fondului.

În

prezent, prin renunțarea la judecată privind acțiunea introductivă s-a creat un

nou cadru procesual dispărând temeiul  avut în vedere de instanță când a

respins acțiunea ca inadmisibilă, respingând în consecință și cererea privind

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

În

acest cadru, odată  mai  mult, soluția pronunțată astfel, în ce interesează,

este greșită. Este de reținut că obiectul dedus judecății îl constituie

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate

de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995.

Or,

regimul juridic al unei astfel de nulități este caracterizat printre altele, de

faptul că, nulitatea poate fi invocată (cerută) de oricine are un interes

juridicește ocrotit (și chiar din oficiu de organul de jurisdicție). Din acest

punct de vedere, indiscutabil, pentru reclamant există un astfel de interes, ca

(pretins) fost proprietar al imobilului în legătură cu care au fost încheiate

actele juridice de vânzare-cumpărare, imobil a cărui retrocedare în proprietate

a fost cerută, pe calea dreptului comun sau, afirmativ, pe calea specială

prevăzută de Legea 10/2001.

Cum,

astfel, acțiunea  nu mai apare ca inadmisibilă, instanța trebuie să se pronunțe

pe fond, asupra  cererii deduse judecății, prin analiza tuturor elementelor de

fapt și de drept ce stau la baza nulității invocate, lucru pe care evident,

instanța de apel nu l-a făcut.

Cum

omisso medio

, direct în recurs chestiunile respective nu pot forma

obiect de judecată, cauza trebuie trimisă spre rejudecare, instanței de apel,

aceasta cu atât mai mult, cu cât, din probele administrate până în prezent nu

se poate reține că împrejurările de fapt privind temeiurile de nulitate sunt pe

deplin stabilite, cu referire specială desigur la stabilirea bunei sau  relei

credințe la încheierea actelor juridice respective.

Cu

ocazia rejudecării, urmează deci  a se pune în discuția părților necesitatea

completării probatoriului sub aacest aspect, pentru a se stabili, dacă și în

ce  măsură eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului a fost

comună și invincibilă  și buna credință  a fost perfectă, lipsită de orice

culpă sau chiar îndoială.

Față

de cele arătate art.314 C.proc.civ., recursul urmează a  fi admis, a se casa

hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a apelului, în

sensul celor de mai sus, luându-se act de renunțarea la judecata amintită.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul T.A.C.împotriva deciziei nr.363 din 20 iunie

2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Ia

act de renunțarea reclamantului la judecarea capetelor de cerere din acțiunea

introductivă privind revendicarea imobilului și evacuarea.

Casează

hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 iulie 2003.