ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3157/2003

La data de 20 iunie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T.A.C.împotriva deciziei civile nr.363 din 20.06.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003. CURTEA, Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.843 din 7 decembrie 2000, Tribunalul București – secția a V-a, A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și a respins acțiunile conexe formulate împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive, A respins capetele de cerere din acțiunile conexe formulate de reclamantul T.A.C.

în contradictoriu cu pârâții V.T. , V.A. și V.F. , Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București reprezentat de Primarul General, Ministerul Finanțelor, S.C. H.N. SA, N.F. , R.E. și intervenienții R.G.E.S. , L . E . , C.S.P. și P.Z. , referitoare la: constatarea inexistenței dreptului de proprietate al statului și al celorlalți pârâți asupra imobilului din București, str.Visarion nr.8, sector 1, ca urmare a inaplicabilității Decretului 92/1950, constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului din litigiu și obligarea pârâților la a face, în sensul restituirii imobilului litigios (calificate drept acțiuni în revendicare) ca inadmisibile. A respins ca nefondate capetele de cerere din acțiunile conexe, referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, A respins cererile privind evacuarea pârâților V.T., V.A., V.F.

și N.F., ca nefondate, A admis cererea de intervenție formulată de intervenienții L.E., R.G.E.S., C.S.P.și P.Z., în interesul Consiliului General al Municipiului București, A respins ca lipsite de interes cererea de intervenție formulată de aceeași intervenienți și de C.M.. S-a reținut pentru aceasta că acțiunea, astfel formulată, - solicitându-se în principal să se constate inexistența dreptului de proprietate al statului și celorlalți pârâți asupra imobilului din litigiu, să se constate că reclamantul este proprietar în calitate de descendent al lui T.A., și să fie obligați pârâții „la a face în sensul restituirii”, - deci această acțiune, este numai în aparență în constatare, inadmisibilă de altfel în raport de prevederile art.111 C.proc.civ.

Ca acțiune în revendicare, cererea de asemenea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția unanimității, în cazul proprietății comune și aceasta întrucât după defunctul T.A. au mai rămas și alți moșenitori. În ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare față de temeiurile de nulitate invocate, - lipsa unui obiect licit, cauza ilicită pentru că bunul nu se afla în patrimoniul vânzătorului -, întrucât toate contractele au fost încheiate înainte de 23.06.1997 data intentării unei prime acțiuni de către reclamant, și niciuna din părți nu a fost notificată, își găsește aplicarea în speță teoria proprietarului aparent și principiul ocrotirii bunei credințe.

Prin decizia civilă nr.363 din 20.06.2001 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul T.A.C.împotriva sentinței civile nr.843/7 decembrie 2000 a Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut succint că prima instanță a făcut o corectă apreciere asupra naturii cauzei când a invocat prevederile art.111 C.proc.civ., demonstrat fiind și faptul că reclamantul nu este unicul succesor în drepturi al autorului său, condiție în care s-a apreciat asupra capacității procesuale active. Ca atare, este inutilă analiza criticilor legate de fondul cauzei privind exceptarea de la aplicarea Decretului 92/1950. „Aceleași consecințe se răsfrâng” – mai arată instanța de apel – și asupra cererii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, în raport de care s-a făcut o corectă analiză a condițiilor privind vânzarea bunului altuia și ocrotirea bunei credințe.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul susținând în esență că în ce privește cererea introductivă, respinsă de instanțe pe cale de excepție, apariția Legii nr.10/2001 îl scutește de „povara de a desțeleni” temeiurile de casare sau modificare, acestea existând, atâta vreme cât efectele legii amintite sunt aceleași cu efectele admiterii acțiunii introductive. Referitor la cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, arată recurentul, s-a refuzat a se observa dovezile privind reaua credință, existând documente din care rezultă că în legătură cu imobilul din litigiu au fost procese pe rol încă din 1993, la interogator pârâtul V.T. a confirmat că toți cunoșteau intenția fostului proprietar, în același sens fiind și declarația pârâtei N.E..

Prin întâmpinare, intimații S.C., R.G.E., P.Z., L.E., au invocat nulitatea recursului, ca fiind nemotivat, iar pe fond au solicitat respingerea acestuia. La acest termen de judecată, recurentul reclamant, prin reprezentant legal – mandat special autentificat sub nr.484/3.04.2003 a renunțat la judecata acțiunii în ce privește capetele de cerere din acțiunea introductivă, solicitând judecarea recursului sub aspectul soluționării cererii privind nulitatea absolută a actelor de vânzare-cumpărare. Așa fiind, sub acest aspect, urmează a se lua act de renunțarea la judecata menționată, în conformitate cu prevederile art.246 C.proc.civ.. Chestiunea are importanță și în legătură cu excepția invocată, întrucât, dacă este adevărat că recursul ar putea fi apreciat ca nemotivat, aceasta numai în ce privește critica referitoare la cererea introductivă de instanță, renunțarea la judecată sub acest aspect, face inoperantă excepția respectivă..

Excepția amintită, nu este fondată pentru recursul astfel cum a fost menținut, motivarea cuprinzând argumentele de fapt și de drept privind soluția dată pentru cererea având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Referitor la recursul formulat și menținut astfel, acesta urmează a fi admis în sensul celor ce urmează. Esențial, instanța de apel, a soluționat cauza în această cale de atac, pe cale de excepție, în considerarea faptului că acțiunea în revendicare este inadmisibilă pentru argumentele deja arătate. Confirmând astfel soluția dată în primă instanță, în apel, s-a apreciat că, plecând de aici, este inutil a mai cerceta fondul, aceleași consecințe răsfrângându-se și cu privire la cererea (sau motivele de apel) privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Din acest punct de vedere, raportat la prevederile art.261 C.proc.civ., simpla afirmație, cu totul sumară, făcută sub acest aspect, în subsidiar, în sensul că „s-a făcut o corectă analiză a condițiilor privind vânzarea lucrului altuia și ocrotirea bunei credințe”, nu ar putea în nici un caz îndreptăți concluzia după care, instanța de apel a intrat totuși în cercetarea fondului. În prezent, prin renunțarea la judecată privind acțiunea introductivă s-a creat un nou cadru procesual dispărând temeiul avut în vedere de instanță când a respins acțiunea ca inadmisibilă, respingând în consecință și cererea privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. În acest cadru, odată mai mult, soluția pronunțată astfel, în ce interesează, este greșită.

Este de reținut că obiectul dedus judecății îl constituie constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995. Or, regimul juridic al unei astfel de nulități este caracterizat printre altele, de faptul că, nulitatea poate fi invocată (cerută) de oricine are un interes juridicește ocrotit (și chiar din oficiu de organul de jurisdicție). Din acest punct de vedere, indiscutabil, pentru reclamant există un astfel de interes, ca (pretins) fost proprietar al imobilului în legătură cu care au fost încheiate actele juridice de vânzare-cumpărare, imobil a cărui retrocedare în proprietate a fost cerută, pe calea dreptului comun sau, afirmativ, pe calea specială prevăzută de Legea 10/2001.

Cum, astfel, acțiunea nu mai apare ca inadmisibilă, instanța trebuie să se pronunțe pe fond, asupra cererii deduse judecății, prin analiza tuturor elementelor de fapt și de drept ce stau la baza nulității invocate, lucru pe care evident, instanța de apel nu l-a făcut. Cum omisso medio , direct în recurs chestiunile respective nu pot forma obiect de judecată, cauza trebuie trimisă spre rejudecare, instanței de apel, aceasta cu atât mai mult, cu cât, din probele administrate până în prezent nu se poate reține că împrejurările de fapt privind temeiurile de nulitate sunt pe deplin stabilite, cu referire specială desigur la stabilirea bunei sau relei credințe la încheierea actelor juridice respective.

Cu ocazia rejudecării, urmează deci a se pune în discuția părților necesitatea completării probatoriului sub aacest aspect, pentru a se stabili, dacă și în ce măsură eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului a fost comună și invincibilă și buna credință a fost perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială. Față de cele arătate art.314 C.proc.civ., recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a apelului, în sensul celor de mai sus, luându-se act de renunțarea la judecata amintită. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul T.A.C.împotriva deciziei nr.363 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Ia act de renunțarea reclamantului la judecarea capetelor de cerere din acțiunea introductivă privind revendicarea imobilului și evacuarea. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iulie 2003.