ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 aprilie 1999 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta T.L. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata contravalorii sumei de 6.970 mărci germane (calculată la cursul B.N.R., cu dobânzi, conform chitanței încheiate și cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii sale reclamantul arată că la solicitarea pârâtei, la data de 1 ianuarie 1999 a împrumutat-o pe aceasta cu suma de 3.520 DM cu termen de restituire 15 martie 1999, dată la care pârâta va achita și dobânda de 10% lunar (adică pe perioada 1 ianuarie – 15 martie 1999), iar dacă nu va plăti până la această dată aceste sume, va achita câte 5% pe zi pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta a formulat o întâmpinare, cerere reconvențională, arătând că acțiunea reclamantului urmează să fie admisă în parte pentru suma de 200 DM, restul datoriei de 1.800 DM fiind achitată la data de 30 martie 1999. Mai arată pârâta că în realitate a împrumutat de la reclamant suma de 2.000 DM la data de 15 martie 1998 fără să se încheie nici un înscris, însă ulterior, la data de 3 ianuarie 1999 reclamantul a amenințat-o și a supus-o la violențe psihice obligând-o să scrie și să semneze o chitanță cu clauze împovărătoare. Solicită prin cererea reconvențională ca instanța să constate nulitatea absolută a chitanței pe care a scris-o sub amenințare și supusă violențelor psihice. La data de 8 februarie 2000 reclamantul își majorează pretențiile la suma de 27.976 DM echivalentă cu 251.784.000 lei.

Față de precizarea acțiunii, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentința civilă nr. 1621 din 29 februarie 2000 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în baza art. 2 pct. b) C. proc. civ. constatând că obiectul cererii are o valoare de peste 150.000.000 lei. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 175 din 17 aprilie 2000, a respins acțiunea principală formulată de reclamant, a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă și a constatat nulitatea absolută a convenției denumită „Chitanță” reținând că aceasta s-a încheiat fără consimțământul valabil al părții ce se obligă și că, de asemenea, înscrisul respectiv având o cauză ilicită. Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 79/A din 4 iulie 2000, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva acestei sentințe pe care a schimbat-o și pe fond a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamant și a respins cererea reconvențională formulată de către pârâtă.

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 10.883 DM (1.408 DM debit împrumutat + 2.965 DM dobândă + 6.510 DM clauză penală) în echivalentul în lei la data plății și 6.833.280 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1375 din 2 martie 2001, a admis recursul declarat de către pârâta T.L., a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului. A respins recursul declarat de către reclamant împotriva aceleiași decizii ca nefondat. În considerentele deciziei de casare se reține că în mod temeinic instanța de apel a constatat stinsă parțial datoria prin consemnarea a două sume la CEC, întrucât părțile fiind deja în litigiu, conform art. 1114 C. civ., debitoarea se consideră liberată prin consemnarea la CEC la dispoziția creditorului a sumelor.

S-a mai reținut că din probele administrate rezultă, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, că sub aspectul exprimării consimțământului pârâtei, acesta nu a fost afectat de nici-un viciu. Cu privire la cuantumul dobânzii se constată în decizia de casare, libertatea contractuală, a fost limitată, pentru a se descuraja practicile cămătărești; în consecință instanța de apel greșit a constatat validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe lună asupra unei sume, stabilită în monedă străină și în plus, a unei dobânzi moratorii fixată precontractual pe zi de întârziere. Astfel aceste clauze contractuale au fost apreciate de către instanța de recurs ca ilegale și imorale, iar decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să dispună efectuarea unei expertize care să aibă drept criteriu pentru calcularea dobânzii datorată de către pârâtă, dobânzile bancare pentru valută în care s-a stabilit împrumutul.

Se precizează de asemenea că întrucât conform art. 1 din Legea nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este nulă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întâmpinare, este necesar ca un obiectiv al expertizei în raport cu plățile parțiale efectuate de către pârâtă, să fie și stabilirea cuantumului daunelor – interes, în raport cu prevederile art. 1088 și art. 1089 C. civ. prin raportare la scontul B.N.R. ținând cont de moneda străină convertită. Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 100/A din 14 decembrie 2001, rejudecând cauza, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței civile nr. 175 din 17 aprilie 2000 a Tribunalului Vâlcea, a schimbat sentința, iar pe fond, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtă să plătească suma de 476,19 DM cu titlul de daune interese, precum și suma de 37.288.546 lei cheltuieli de judecată.

A respins cererea reconvențională formulată de către pârâtă. Pentru a pronunța această deciziei instanța de apel, conform îndrumărilor existente în considerentele deciziei de casare, a dispus efectuarea expertizei contabile în vederea stabilirii corecte a dobânzilor datorate de către pârâtă și având în vedere concluziile expertizei întocmită de expertul V.C., a obligat pe pârâtă la plata sumei stabilită de către expert. Referitor la cheltuielile de judecată, ele au fost calculate avându-se în vedere toate ciclurile procesuale parcurse. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Recursul formulat de către pârâta-reclamantă T.L. este motivat pe prevederile art. 304, pct. 9 C. proc.

civ. susținându-se că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ. În acest sens recurenta arată că din totalul de 37.288.546 lei acordați de către instanță cu titlul de cheltuieli de judecată reclamantului, nu există justificare cu acte decât pentru 27.288.546 lei. Se mai susține că în orice caz față de soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantului cheltuielile de judecată trebuiau compensate în totalitate sau în subsidiar acordate proporțional cu admiterea pretențiilor din acțiunea principală. Recursul este nefondat. Este de reținut în primul rând că decizia pronunțată de către instanța de apel este legală făcându-se o corectă aplicare a prevederilor legale în materia cheltuielilor de judecată respectiv a dispozițiilor art. 274-276 C. proc.

civ. Astfel este de reținut că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar cererea reconvențională a pârâtei-recurente a fost respinsă în totalitate (împrejurare pe care recurenta omite să o evidențieze în motivarea recursului) în consecință „partea care a căzut în pretenții” este pârâtă și ea este aceea care conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să plătească cheltuieli de judecată, obligație care se bazează pe culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Susținerea recurentei că aceste cheltuieli de judecată ar fi trebuit să fie compensate în totalitate este de asemenea nefondată pentru a se putea face compensarea care are ca temei prevederile art. 276 C. proc.

civ., era necesar ca „pretențiile fiecărei părți să fi fost încuviințate în parte” ceea ce în speță nu este cazul pentru că, după cum s-a mai arătat, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte iar cererea reconvențională formulată de către pârâtă a fost respinsă în totalitate. Referitor la susținerea că nu există dovezi pentru cheltuieli de judecată ale reclamantului în sumă de 10.000.000 lei și aceasta este nefondată întrucât la instanța de apel a fost depusă împuternicirea avocațială, iar chitanțele care atestă plata au fost depuse ca acte noi în recurs având datele de 15-16 februarie 2001, complectând dovada acestei plăți. Ori cum, acest motiv ar fi fost de netemeinicie care nu putea fi invocat în recurs deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel fiind, față de toate aceste considerente urmează a respinge recursul formulat de către pârâtă ca nefondat. În recursul său, reclamantul D.I. invocă două motive de casare respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu este legală. Recurentul arată în primul rând că hotărârea este nelegală pentru că ea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanța de apel, rejudecând cauza, nu a ținut cont de îndrumările instanței de trimitere. Se mai arată de către recurent că inițial expertiza efectuată a avut în vedere dobânzile acordate de bănci persoanelor fizic, însă apoi expertul, răspunzând la obiecțiunile pe care le-a formulat recurentul a calculat că dobânda este de 1563,92 DM.

Cu toate acestea instanța de apel a stabilit că suma datorată de pârâtă este de 476,18 DM ca în prima variantă a expertizei. Cea de a doua critică este referitoare la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, referindu-se la varianta formulată de către expert ca urmare a obiecțiunilor la expertiză. Recursul formulat de către reclamantul D.I. este nefondat. Astfel este de reținut că prima critică se referă la încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. care statuează „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În acest sens urmează a constata că prin decizia de casare recursul formulat de către reclamant a fost respins, reținându-se că nu se putea constata validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe lună asupra unei sume fixată în monedă străină și în plus, a unei dobânzi moratorii fixată procentual pe zi de întârziere, apreciindu-se că aceste clauze contractuale sunt ilegale și imorale. S-a mai constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este nulă. Acestea au fost problemele de drept dezlegate de către instanța de casare, obligatorii de respectat de către instanța de trimitere. S-a stabilit de asemenea că instanța de trimitere trebuie, să dispună efectuarea unei expertize ale cărei obiective să fie fixate de instanță, potrivit art. 201 C. proc.

civ., arătându-se că pentru stabilirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întârziere, cuantumul daunelor interese „să fie stabilite în raport cu dispozițiile art. 1088 și art. 1089 din C. civ. prin raportare la scontul B.N.R., ținând cont de moneda străină cuvenită”. Toate aceste considerente ale deciziei de casare au fost respectate de către instanța de trimitere; în consecință instanța de apel a făcut o aplicare corectă a legii. Suma pretinsă de către recurentul-reclamant cu titlul de dobândă de 1563,92 DM menționată de varianta refăcută a expertizei ca urmare a obiecțiunilor făcute de către reclamant la modul de calcul al dobânzii stabilite de către expert, nu poate fi reținută. Astfel această „variantă la varianta 3-a a expertizei” nu respectă decizia de casare, se aplică retroactiv prevederile art. 5 din O.U.G.

nr. 9/2000 stabilind un maxim de dobândă de 50% ce contravin dispozițiilor art. 3 alin. (3) din actul normativ mai înainte menționat, iar pentru anii 2000 și 2001 se aplică o medie a dobânzilor practicate pe piața intrerbancară și astfel nu s-a respectat considerentul deciziei de casare – a se aplica dobânda legală. De menționat de asemenea că în acest calcul suma de 1408 DM achitată de pârâtă la 31 iulie 2001 este imputată asupra dobânzii, ori prin această metodă de calcul s-ar ajunge prin raportarea la suma împrumutată și la plățile efectuate de către pârâtă, la o dobândă de 44,43% ceea ce este mult peste nivelul dobânzilor la creditele în valută. De menționat și că această critică cu referire la modalitatea de calcul, privește un motiv de netemeinicie care nu poate fi invocat în recurs, întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Nici ultima susținere a recurentului reclamant motivată pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu este fondată, pentru împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit varianta refăcută de către expert nu înseamnă că nu s-a pronunțat „asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate”, de altfel pentru considerentele mai înainte arătate calculul din această variantă nu erau nici fondate. Astfel fiind urmează a respinge ca nefondat și recursul formulat de către reclamantul-recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul D.I. și de pârâta T.L. împotriva deciziei nr. 100 A din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.