ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2003

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16 aprilie

1999 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea reclamantul D.I. a chemat în judecată

pe pârâta T.L. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

o oblige pe pârâtă la plata contravalorii sumei de 6.970 mărci germane

(calculată la cursul B.N.R., cu dobânzi, conform chitanței încheiate și

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii sale reclamantul arată că

la solicitarea pârâtei, la data de 1 ianuarie 1999 a împrumutat-o pe aceasta cu

suma de 3.520 DM cu termen de restituire 15 martie 1999, dată la care pârâta va

achita și dobânda de 10% lunar (adică pe perioada 1 ianuarie – 15 martie 1999),

iar dacă nu va plăti până la această dată aceste sume, va achita câte 5% pe zi

pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta a formulat o întâmpinare, cerere

reconvențională, arătând că acțiunea reclamantului urmează să fie admisă în

parte pentru suma de 200 DM, restul datoriei de 1.800 DM fiind achitată la data

de 30 martie 1999.

Mai arată pârâta că în realitate a împrumutat de

la reclamant suma de 2.000 DM la data de 15 martie 1998 fără să se încheie nici

un înscris, însă ulterior, la data de 3 ianuarie 1999 reclamantul a amenințat-o

și a supus-o la violențe psihice obligând-o să scrie și să semneze o chitanță

cu clauze împovărătoare.

Solicită prin cererea reconvențională ca

instanța să constate nulitatea absolută a chitanței pe care a scris-o sub

amenințare și supusă violențelor psihice.

La data de 8 februarie 2000 reclamantul își

majorează  pretențiile la suma de 27.976 DM echivalentă cu 251.784.000 lei.

Față de precizarea acțiunii, Judecătoria Râmnicu

Vâlcea, prin sentința civilă nr. 1621 din 29 februarie 2000 și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în baza art. 2 pct. b) C. proc. civ. constatând

că obiectul cererii  are o valoare de peste 150.000.000 lei.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 175

din 17 aprilie 2000, a respins acțiunea principală formulată de reclamant, a

admis cererea reconvențională formulată de pârâtă și a constatat nulitatea

absolută a convenției denumită „Chitanță” reținând că aceasta s-a încheiat fără

consimțământul valabil al părții ce se obligă și că, de asemenea, înscrisul

respectiv având o cauză ilicită.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 79/A

din 4 iulie 2000, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva acestei

sentințe pe care a schimbat-o și pe fond a admis în parte acțiunea formulată și

precizată de către reclamant și a respins cererea reconvențională formulată de

către pârâtă.

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantului

suma de 10.883 DM (1.408 DM  debit  împrumutat  + 2.965 DM  dobândă  +  6.510

DM  clauză

penală) în echivalentul în lei la data plății și 6.833.280

lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii ambele părți au

declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 1375 din 2 martie 2001, a admis recursul declarat de

către pârâta T.L., a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru

rejudecarea apelului.

A respins recursul declarat de către reclamant

împotriva aceleiași decizii ca nefondat.

În considerentele deciziei de casare se reține

că în mod temeinic instanța de apel a constatat stinsă parțial datoria prin

consemnarea a două sume la CEC, întrucât părțile fiind deja în litigiu, conform

art. 1114 C. civ., debitoarea se consideră liberată prin consemnarea la CEC la

dispoziția creditorului a sumelor.

S-a mai reținut că din probele administrate

rezultă, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, că sub aspectul

exprimării consimțământului pârâtei, acesta nu a fost afectat de nici-un viciu.

Cu privire la cuantumul dobânzii se constată în

decizia de casare, libertatea contractuală, a fost limitată, pentru a se

descuraja practicile cămătărești; în consecință instanța de apel greșit a

constatat validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe lună asupra

unei sume, stabilită în  monedă străină și în plus, a unei dobânzi moratorii

fixată precontractual pe zi de întârziere.

Astfel aceste clauze contractuale au fost apreciate

de către instanța de recurs ca ilegale și imorale, iar decizia a fost casată cu

trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să dispună

efectuarea unei expertize care să aibă drept criteriu pentru calcularea

dobânzii datorată de către pârâtă, dobânzile bancare pentru valută  în care s-a

stabilit împrumutul.

Se precizează de asemenea că întrucât conform

art. 1 din Legea nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este

nulă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întâmpinare,

este necesar ca un obiectiv al expertizei în raport cu plățile parțiale

efectuate de către pârâtă, să fie și stabilirea cuantumului daunelor – interes,

în raport cu prevederile art. 1088 și art. 1089 C. civ. prin raportare la

scontul B.N.R. ținând cont de moneda străină convertită.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 100/A

din 14 decembrie 2001, rejudecând cauza, a admis apelul declarat de către

reclamant împotriva sentinței civile nr. 175 din 17 aprilie 2000 a Tribunalului

Vâlcea, a schimbat sentința, iar pe fond, a admis în parte acțiunea

reclamantului și a obligat pe pârâtă să plătească suma de 476,19 DM cu titlul

de daune interese, precum și suma de 37.288.546 lei cheltuieli de judecată.

A respins cererea reconvențională formulată de

către pârâtă.

Pentru a pronunța această deciziei instanța de

apel, conform îndrumărilor existente în considerentele deciziei de casare, a

dispus efectuarea expertizei contabile în vederea stabilirii corecte a

dobânzilor datorate de către pârâtă și având  în vedere concluziile expertizei

întocmită de expertul V.C., a obligat pe pârâtă la plata sumei stabilită de

către expert.

Referitor la cheltuielile de judecată, ele au

fost calculate avându-se în vedere toate ciclurile procesuale parcurse.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

ambele părți.

Recursul formulat de către pârâta-reclamantă T.L.

este motivat pe prevederile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. susținându-se că

hotărârea recurată este nelegală, întrucât este dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 274 și art. 276 C. proc. civ.

În acest sens recurenta arată că din totalul de

37.288.546 lei acordați de către instanță cu titlul de cheltuieli de judecată

reclamantului, nu există justificare cu acte decât pentru 27.288.546 lei.

Se mai susține că în orice caz față de soluția

de admitere în parte a acțiunii reclamantului  cheltuielile de judecată

trebuiau compensate în totalitate sau în subsidiar acordate proporțional cu

admiterea pretențiilor din acțiunea principală.

Recursul este nefondat.

Este de reținut în primul rând că decizia

pronunțată de către instanța de apel este legală făcându-se o corectă aplicare

a prevederilor legale în materia  cheltuielilor de judecată respectiv a

dispozițiilor art. 274-276 C. proc. civ.

Astfel este de reținut că acțiunea reclamantului

a fost admisă în parte, iar cererea reconvențională a pârâtei-recurente a fost

respinsă în totalitate (împrejurare pe care recurenta omite să o evidențieze în

motivarea recursului) în consecință „partea care a căzut în pretenții” este

pârâtă și ea este aceea care conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. trebuie să plătească cheltuieli de judecată, obligație care se bazează pe

culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Susținerea recurentei că aceste cheltuieli de

judecată ar fi trebuit să fie compensate în totalitate este de asemenea

nefondată pentru a se putea face compensarea  care are ca temei prevederile

art. 276 C. proc. civ., era necesar ca „pretențiile fiecărei părți să fi fost

încuviințate în parte” ceea ce în speță nu este cazul pentru că, după cum s-a

mai arătat, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte iar cererea

reconvențională formulată de către pârâtă a fost respinsă în totalitate.

Referitor la susținerea că nu există dovezi

pentru cheltuieli de judecată ale reclamantului în sumă de  10.000.000 lei și

aceasta este nefondată întrucât la instanța de apel a fost depusă

împuternicirea avocațială, iar chitanțele care atestă plata au fost depuse ca

acte noi în recurs având datele de 15-16 februarie 2001, complectând dovada

acestei plăți.

Ori cum, acest motiv ar fi fost de netemeinicie

care nu putea fi invocat în recurs deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a

fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel fiind, față de toate aceste considerente

urmează a respinge recursul formulat de către pârâtă ca nefondat.

În recursul său, reclamantul D.I. invocă două

motive de casare respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., susținând că hotărârea recurată nu este legală.

Recurentul arată în primul rând că hotărârea

este nelegală pentru că ea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanța de apel, rejudecând cauza, nu a

ținut cont de îndrumările instanței de trimitere.

Se mai arată de către recurent că inițial

expertiza efectuată a avut în vedere dobânzile acordate de bănci persoanelor

fizic, însă apoi expertul, răspunzând la obiecțiunile pe care le-a formulat

recurentul a calculat că dobânda este de 1563,92 DM.

Cu toate acestea instanța de apel a stabilit că

suma datorată de pârâtă este de 476,18 DM ca în prima variantă a expertizei.

Cea de a doua critică este referitoare la faptul

că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei

dovezi administrate, referindu-se la varianta formulată de către expert ca

urmare a obiecțiunilor la expertiză.

Recursul formulat de către reclamantul D.I. este

nefondat.

Astfel este de reținut  că prima critică se

referă la încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. care statuează „în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe  sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În acest sens urmează a constata că prin decizia

de casare recursul formulat de către reclamant a fost respins, reținându-se că

nu se putea  constata validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe

lună asupra unei sume fixată în monedă străină și în plus, a unei dobânzi

moratorii fixată procentual pe zi de întârziere, apreciindu-se că aceste clauze

contractuale sunt ilegale și imorale.

S-a mai constatat că potrivit art. 1 din Legea

nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este nulă.

Acestea au fost  problemele de drept dezlegate

de către instanța de casare, obligatorii de respectat de către instanța de

trimitere.

S-a stabilit de asemenea că instanța de

trimitere trebuie, să dispună efectuarea unei expertize  ale cărei obiective să

fie fixate de instanță, potrivit art. 201 C. proc. civ., arătându-se că pentru

stabilirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întârziere, cuantumul

daunelor interese „să fie stabilite în raport cu dispozițiile art. 1088 și art.

1089 din C. civ. prin raportare la scontul B.N.R., ținând cont de  moneda străină

cuvenită”.

Toate aceste considerente ale deciziei de casare

au fost respectate de către instanța de trimitere; în consecință instanța de

apel a făcut o aplicare corectă a legii.

Suma pretinsă de către recurentul-reclamant cu

titlul de dobândă de 1563,92 DM menționată de varianta refăcută a expertizei ca

urmare a  obiecțiunilor făcute de către reclamant la modul de calcul al

dobânzii  stabilite de către expert, nu poate fi reținută.

Astfel această „variantă la varianta 3-a a

expertizei” nu respectă decizia de casare, se aplică retroactiv prevederile

art. 5 din O.U.G. nr. 9/2000 stabilind un maxim de dobândă de 50% ce contravin

dispozițiilor art. 3 alin. (3) din actul normativ mai înainte menționat, iar

pentru anii 2000 și 2001 se aplică o medie a dobânzilor practicate pe piața

intrerbancară și astfel nu s-a respectat considerentul deciziei de casare – a

se aplica dobânda legală.

De menționat de asemenea că în acest calcul suma

de 1408 DM achitată de pârâtă la 31 iulie 2001 este imputată asupra dobânzii,

ori prin această metodă de calcul s-ar ajunge prin raportarea la suma

împrumutată și la plățile efectuate de către pârâtă, la o dobândă de 44,43%

ceea ce este mult peste nivelul dobânzilor la creditele în valută.

De menționat și că această critică cu referire

la modalitatea de calcul, privește un motiv de netemeinicie care nu poate fi

invocat în recurs, întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat

prin O.U.G. nr. 138/2000.

Nici ultima susținere a recurentului reclamant

motivată pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu este fondată, pentru

împrejurarea  că instanța  de apel nu și-a însușit varianta refăcută de către

expert  nu înseamnă că nu s-a pronunțat „asupra unui mijloc de apărare sau

asupra unei dovezi administrate”, de altfel pentru considerentele mai înainte

arătate calculul din această variantă nu erau nici fondate.

Astfel fiind urmează  a respinge ca nefondat și

recursul formulat de către reclamantul-recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul D.I. și de pârâta T.L. împotriva deciziei nr. 100 A din 14

decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie

2003.