ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 26 august 1999 reclamantul

H.W.G.O.R. a chemat în judecată pe pârâta B.I. pentru ca aceasta să fie

obligată la restituirea sumei de 55.000 mărci germane și dobânda de 5% anual

pentru împrumutul acordat conform contractului încheiat la data de 24 iunie

1996; obligarea pârâtei la restituirea tuturor veniturilor născute din

utilizarea împrumutului de la primirea acestuia și până în prezent precum și la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Judecătoria sectorului 3 București,

prin sentința civilă nr. 9389 din 21 octombrie 1999 a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București întrucât valoarea

litigiului depășește suma de 200.000.000 lei.

Prin cererea din 2 martie 2000,

reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea

pârâtei să-i restituie suma de 55.000 DM conform contractului de credit din 24

iunie 1996 precum și cheltuieli de judecată ocazionate de proces.

Pârâta a depus întâmpinare la dosar

și a menționat că i-a restituit reclamantului suma împrumutată așa încât

acțiunea acestuia urmează a fi respinsă.

Tribunalul a încuviințat probe cu

înscrisuri, interogatorii și efectuarea unor expertize criminalistice pentru a

se stabili dacă semnătura reclamantului de pe înscrisul redactat în limba

engleză din data de 11 martie 1998 privind restituirea sumei de 55.000 mărci

germane, este sau nu preexistentă textului.

Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința

nr. 196 din 12 martie 2002 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului H.W.G.O.R.

și l-a obligat să plătească pârâtei, suma de 49.500.000 lei cheltuieli de

judecată.

Din probele administrate tribunalul

a reținut că la data de 24 iunie 1996 între părți s-a încheiat un contract de împrumut

prin care reclamantul i-a împrumutat pârâtei suma de 55.000 mărci germane până

la data de 31 decembrie 1996 stabilind totodată și o dobândă de 5% pe an.

La data de 11 martie 1998 s-a

întocmit o chitanță prin care reclamantul recunoaște că a primit de la pârâtă

suma de 55.000 mărci germane.

În cauză s-au efectuat trei

expertize criminalistice prin care s-a urmărit să se stabilească dacă semnătura

reclamantului este anterioară sau ulterioară scrierii din care rezultă că a

primit suma menționată.

Experții ce au efectuat primele două

expertize au concluzionat în sensul că tehnic, nu se poate stabili dacă

semnătura aflată pe înscrisul din data de 11 martie 1998 în ce privește

restituirea sumei de 55.000 mărci germane este sau nu preexistentă textului în limba

engleză.

Cea de-a treia expertiză efectuată

la 19 septembrie 2001 de trei experți cuprinde concluzia că semnătura

reclamantului de pe înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului (a

fost dată „în alb”).

Tribunalul a omologat concluziile primelor

două expertize din care rezultă că în cazul intersectării unor înscrisuri

diferite, nu se poate stabili care dintre acestea este anterior.

S-a considerat că orientarea

fibrelor celulozice de la suprafața hârtiei nu este un element de luat în seamă

deoarece atât în situația în care semnătura ar fi preexistat scrisului cât și

atunci când ar fi ulterioară, orientarea ar fi aceeași.

Mai mult, în cazul celor trei

expertize a fost folosită aceeași aparatură, respectiv „Combina VSC 2000”.

Pe de altă parte, tribunalul a avut

în vedere că „nimeni nu-și poate invoca propria turpitudine pentru apărarea

unui drept” astfel că reclamantul dacă a dat o semnătură „în alb” debitorului

și-a asumat întreaga responsabilitate a semnăturii înscrisului, respectiv

faptul că a primit suma de 55.000 mărci germane.

Ca urmare, reținând că la data de 11

martie 1998, pârâta a dovedit cu înscrisul depus la dosar că a restituit suma

de 55.000 mărci germane împrumutată, tribunalul a respins acțiunea

reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 51/A

din 3 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului și a respins ca

nedovedită cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în principiu, în

cazul înscrisului sub semnătură privată singura condiție care se cere pentru

valabilitatea acestuia este semnătura părților.

Că, în speță, intimata a prezentat o chitanță liberatorie a cărui

scriptură a fost imprimată și semnătura apelantului-reclamant, a fost

necontestată sub aspectul autenticității sale.

Apelantul reclamant a contestat scriptura textului imprimat care nu exprimă

realitatea, întrucât suma împrumutată nu a fost restituită de intimată,

susținând că a semnat în alb hârtia pe care s-a adăugat ulterior textul.

Instanța de apel a considerat că toate criticile aduse de apelant

înscrisului sub semnătură privată nu sunt fondate.

Astfel, formalitatea multiplului exemplar este cerută în cazul

contractelor sinalagmatice, caracter pe care nu-l are chitanța liberatorie din

data de 11 martie 1998, iar mențiunea „bun și aprobat” este cerută

înscrisurilor sub semnătură privată ce constată convenții unilaterale, lipsa

acestei mențiuni putând fi invocată, conform art. 1180 C. civ., doar de

intimata-pârâtă (debitor).

Apelantul reclamant, contestând scriptura înscrisului din 11 martie

1998, a susținut că a semnat „în alb” o hârtie pe care i-a înmânat-o

intimatei–pârâte în scopul încheierii unui act de vânzare cumpărare, însă

aceasta a confecționat ulterior pe înscris textul din care rezultă că i-a

achitat împrumutul de 55.000 mărci germane.

A fost înlăturată ca derizorie apărarea apelantului că i-ar fi înmânat

intimatei un înscris cu semnătură în alb, pentru a cumpăra un imobil cu

motivarea că față de experiența profesională și funcția de demnitate publică ce

o ocupa, nu a dat dovadă de minime diligențe referitor la consecințele unui

asemenea act.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere că în cadrul relațiilor dintre

părți, apelantul, atunci când a cumpărat sau a vândut un imobil din România,

întotdeauna i-a dat intimatei procură autentificată, așa cum rezultă din cele

două contracte de vânzare cumpărare depuse la dosar. Din această perspectivă,

apelantul cunoștea procedura de încheiere în formă autentică a contractelor de

vânzare cumpărare și apărarea sa este neverosimilă.

Instanța de apel a considerat că tribunalul în mod judicios a înlăturat

concluziile expertizei efectuate la data de 19 septembrie 2001, câtă vreme cele

trei expertize au la bază întrebuințarea aceleiași aparaturi.

Primele două expertize au concluzionat în sensul că nu se poate stabili

cu certitudine dacă semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată este

preexistent textului imprimat, în timp ce expertiza efectuată la data de 19

septembrie 2001 stabilește, fără dubii, că semnătura primitorului sumei este

preexistentă, dată în alb.

Cum potrivit Codului de procedură civilă, niciuna din probe nu poate

avea un caracter absolut, instanța de apel a constatat că ultima lucrare de

expertiză nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, așa încât

validarea concluziilor expertizelor anterioare de către tribunal este judicioasă.

Aplicând în completare principiul

in dubio pro reo

și faptul că

nimeni nu-și poate invoca propria culpă în promovarea unei cereri, apelul

reclamantului a fost respins ca nefondat.

În termenul prevăzut de lege

împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta.

Recurentul-reclamant își

fundamentează cererea pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C.

proc. civ. și solicită casarea hotărârilor și admiterea acțiunii sale.

Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ. arătând că, în mod greșit, instanța de apel i-a

respins ca nedovedită cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată deși

această dovadă a fost atașată concluziilor scrise și s-a omis a fi analizată.

Sub acest aspect a solicitat modificarea hotărârii și obligarea

apelantului-reclamant să-i plătească cheltuielile de judecată în sumă de

34.700.000 lei.

În motivarea recursului său

reclamantul susține în esență că decizia pronunțată de instanța de apel nu

cuprinde motivele pe care se sprijină deoarece s-a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății și a fost denaturat mijlocul de apărare invocat în

combaterea susținerilor intimatei (art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.).

Totodată, se susține că hotărârea

este nelegală și netemeinică (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.) prin aceea

că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente privind

regulile legale de probațiune ce limitează dreptul de apreciere al

judecătorului și pe de altă parte instanța nu s-a pronunțat motivat asupra

dovezilor legal administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În dezvoltarea primului motiv de

casare, recurentul precizează că instanța de apel, deși reține că, nu s-au

administrat probe în această fază, totuși analizează contractele de

vânzare–cumpărare autentice depuse și le denaturează valoarea spre împrejurări

extrinseci raportului dedus judecății, folosindu-se de prezumții judiciare

inapte să rezolve în concret litigiul.

Astfel, pe baza recunoașterilor,

explicațiilor, apărărilor făcute de părți la interogatoriu coroborate cu

înscrisurile depuse (contractul de credit din 24 iunie 1996 și chitanța

liberatoare din 10 martie 1998) instanța era datoare să clarifice dacă

înscrisul sub semnătură privată din 10 martie 1998 prezentat de intimată are

funcția de chitanță liberatoare de plată și are puterea de a dovedi stingerea

obligației.

Justa interpretare a probelor în

aplicarea art. 1091, art. 1096, art. 1104, art. 1177, art. 1178 și art. 1169 C.

civ. era concluzia că înscrisul invocat de intimată nu este regulat întocmit ci

este realizat prin imprimarea unui text în limba engleză pe o coală de hârtie

pe care preexista semnătura recurentului.

Că acest înscris sub semnătură

privată din 10 martie 1998, necontestat sub aspectul semnăturii de către

recurent, nu beneficiază de prezumția de autenticitate în ce privește

conținutul ce s-a adăugat ulterior semnăturii. Or, prezumția de autenticitate a

fost răsturnată prin dovada contrară, respectiv expertiza întocmită la data de

19 septembrie 2001 ce concluzionează în sensul că semnătura recurentului este

preexistentă scripturii în limba engleză.

Se menționează că instanța de apel

nu a soluționat legal mecanismul probatoriu privind realitatea adăugării

textului imprimat posterior semnăturii pe înscrisul din 10 martie 1998 și nu a

avut în vedere regulile legale impuse de art. 1177 C. civ. și art. 177 alin. (1)

C. proc. civ. ce o obligă să verifice autenticitatea actului.

Prin contractul de credit părțile au

convenit că plata datoriei să aibă loc prin transfer bancar în țara de

domiciliu a recurentului (Germania) astfel că plata în numerar a 55.000 mărci

germane în loc de 58.800 mărci germane, plată pretins făcută prin înscrisul din

10 martie 1998, al cărui conținut a fost adăugat ulterior, nu este aptă a o

elibera de datorie pe intimată, mai ales că proba științifică (expertiza din 19

septembrie 2001) stabilește, fără dubii, că semnătura recurentului era

preexistentă pe act.

Expunând concluziile celui de-al

treilea raport de expertiză ce fusese și completat și înlăturându-l, instanța

de apel, fără o motivare concretă, ce semnifică neanalizarea mijlocului de

probă administrat a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a avut în vedere

valoarea probantă, hotărâtoare, a acestei lucrări în cauză.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

reclamant, Curtea îl va admite ca fondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Este necontestat că părțile au

lucrat împreună în perioada în care recurentul reclamant, în calitate de expert

al Uniunii Europene, era șeful grupului de experți de la Comisia Națională de

Statistică unde intimata-pârâtă era angajată la serviciul de protocol al

instituției.

Pe parcursul colaborării între

părți, s-a instalat între aceștia un climat de încredere reciprocă explicat

prin împrejurarea că recurentul a mandatat-o pe intimată să-i cumpere și apoi

să-i vândă un apartament pe teritoriul României (înscrisuri depuse în apel)

precum și de faptul că intimata a primit de la recurent diverse sume de bani cu

titlu de împrumut, așa cum aceasta a recunoscut la interogatoriul luat de

instanța de fond.

În cauză, este în discuție

împrumutul în sumă de 55.000 mărci germane acordat de recurent intimatei prin

contractul de credit nr. 02.VI/ 1996 din 24 iunie 1996 pentru ca aceasta să-și

achiziționeze un apartament.

S-a fixat ca termen de restituire a

împrumutului data de 31 decembrie 1996.

Recurentul-reclamant, prin acțiunea

promovată, susține că suma de 55.000 mărci germane nu i-a fost restituită de

pârâtă.

Intimata-pârâtă a prezentat în

instanță înscrisul sub semnătură privată din data de 11 martie 1998, semnat de

recurent și din conținutul căruia rezultă că acestuia i-a fost remisă suma de

55.000 mărci germane, deci obligația s-a stins prin plată.

Prin răspunsul la interogatoriu,

recurentul–reclamant și-a recunoscut semnătura pe acest înscris dar a susținut

că textul în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii sale.

A mai precizat că i-a dat intimatei

un înscris cu semnătura sa „în alb” pentru a-i cumpăra un apartament.

În acest context, instanțele erau

datoare să stabilească dacă înscrisul sub semnătură privată datat 11 martie

1998, semnat de recurent, are valoarea juridică a unei chitanțe liberatorii de

plată prin conținutul său.

Instanța de apel, menținând

hotărârea primei instanțe, a considerat că înscrisul sub semnătură privată din

11 martie 1998 reprezintă dovada plății împrumutului către recurentul-reclamant

care și-a recunoscut semnătura pe această chitanță.

Curtea, verificând actele și

lucrările dosarului precum și modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor

incidente cauzei constată că instanța de apel a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății.

Astfel, potrivit art. 177 alin. (1) C.

proc. civ. „Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este

dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura”. În același

sens sunt și dispozițiile art. 1177 C. civ.

În cauza de față, recurentul-reclamant

și-a recunoscut semnătura dar a contestat textul în limba engleză redactat pe

computer, susținând că a fost adăugat ulterior.

Fiind în discuție autenticitatea

conținutului înscrisului, sarcina probei incumbă intimatei pârâte.

La cererea recurentului-reclamant

s-au efectuat în cauză trei expertize criminalistice pentru a se stabili dacă

semnătura acestuia pe chitanța din 11 martie 1998 este preexistentă textului

redactat pe calculator în limba engleză.

În expertiza criminalistică

întocmită de expertul G.P., la data de 27 septembrie 2000, se conchide în

sensul că nu se poate stabili dacă semnătura reclamantului este sau nu

preexistentă textului.

La data de 11 aprilie 2001, expertul

criminalist V.T. arată în lucrarea sa că orientarea fibrelor celulozice pe

direcția traseului pastei de pix nu poate conduce la stabilirea ordinii

imprimării textului și semnăturii deoarece cele două procedee inscriptorii sunt

diferite ca tip (imprimarea cu jet de cerneală și respectiv depunere de pastă

de pix). În consecință, orientarea fibrelor celulozice de la suprafața hârtiei

este dată de trasarea elementelor grafice ale semnăturii, atât în situația în

care semnătura ar fi preexistentă textului, cât și atunci când se imprimă mai

întâi textul.

Se conchide în sensul că, tehnic, nu

se poate stabili dacă semnătura de pe înscrisul din 11 martie 1998 este sau nu

preexistentă textului.

La data de 19 septembrie 2001,

experții C.D., C.M. și C.G. din cadrul Institutului Național de Expertize

Criminalistice conchid în lucrarea efectuată că semnătura reclamantului pe

înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului ( a fost dată „în

alb”).

S-a constatat că în cazul unei

suprapuneri a celor două materiale de scriere (semnătura cu pastă albastră și

textul cu cerneală neagră) ca în cazul de față, dacă mai întâi a fost pasta și

apoi cerneala se observă o suprafață uniformă de culoare neagră iar în caz

contrar o suprafață cu fond de culoare neagră peste care apar creste și muchii

ale fibrelor de celuloză acoperite cu pastă de culoare albastră.

Pentru finalizarea constatărilor s-a

procedat la examinarea traseelor respective cu ajutorul unui convertizor de

imagine video spectral comparator (VSC 4C-Foster & Freeman, fabricație

2001) și s-a stabilit că trăsăturile de imprimantă sunt peste trăsăturile de

pastă.

Aceste aspecte de ordin tehnic au

fost coroborate cu așezarea atipică a textului pe hârtie ceea ce demonstrează

că semnătura a fost executată cea dintâi și apoi textul.

Răspunzând la obiecțiunile intimatei

la această ultimă lucrare, experții au precizat că imposibilitatea stabilirii

succesiunii trăsăturilor intersectate, concluzie conținută de lucrările de

expertiză anterioare se poate explica prin aceea că, la momentul efectuării

lor, experții nu au dispus de aparatura nouă achiziționată de institut în vara

anului 2001.

Totodată s-a menționat că

succesiunea traseelor intersectate nu poate fi stabilită, de regulă, în cazul

examinării acelora redate cu același instrument și cu același material de

scriere, dar în cazul de față atât instrumentele cât și materialele de scriere

au fost diferite, ceea ce a permis stabilirea succesiunii traseelor grafice.

Categoric, această ultimă expertiză,

ca probă, nu are un caracter absolut dar concluziile lucrării se coroborează cu

celelalte probe administrate, respectiv răspunsurile la interogatorii ale

părților și existența unor relații bazate pe încredere reciprocă între acestea.

Mai mult, chiar modul atipic de

așezare a textului imprimat pe computer, respectiv cât mai aproape de semnătura

recurentului aflată pe coala de hârtie și în mijlocul acesteia conduce la

concluzia că a fost adăugată ulterior semnăturii, așa cum au stabilit și

experții.

Totodată, nu poate fi neglijată

împrejurarea că această expertiză a fost efectuată cu o aparatură tehnică nouă

pe care ceilalți experți nu au avut-o la dispoziție când au întocmit lucrările.

Având în vedere concluziile

expertizei efectuată la data de 19 septembrie 2001 care stabilește că textul

redactat în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii recurentului pe

înscrisul din data de 11 martie 1998, rezultă că această chitanță nu are un

conținut real care să ateste că intimata a restituit împrumutul de 55.000 mărci

germane recurentului, deci nu are valoarea juridică a liberării de datorie.

Considerând întrunite cerințele art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea în baza art. 312 alin. (2) și art. 314 C.

proc. civ. va admite recursul reclamantului, va casa hotărârile pronunțate în

cauză și în fond va admite acțiunea reclamantului.

Va obliga pe intimata-pârâtă să-i

restituie reclamantului echivalentul în lei, la data plății, la cursul BNR a

sumei de 28.120 EURO (respectiv 55.000 mărci germane).

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va

obliga pe intimata pârâtă să plătească recurentului suma de 80.556.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale conform actelor

aflate la dosar.

Întrucât pârâta a declarat recurs

numai pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în

apel, în raport de casarea hotărârilor pronunțate în cauză și admiterea

acțiunii reclamantului, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat deoarece

aceasta a căzut în pretenții și nu i se mai cuvin cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul H.W.G.O.R. împotriva deciziei nr. 51/A din 3

februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința nr. 196 din 12 martie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, și în fond admite acțiunea

reclamantului.

Obligă pe pârâta B.I. să-I restituie

reclamantului echivalentul în lei la data plății, la cursul BNR a sumei de

28.120 EURO precum și suma de 80.566.000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată în toate fazele procesuale .

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta B.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.