ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

28 iunie 2000 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, reclamantul A.V. a chemat în

judecată pe pârâtul V.G.R. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 30.000 mărci germane sau contra-valoarea

acesteia în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul

arată că a împrumutat pe pârât cu suma de 30.000 mărci germane la data de 27

mai 1999, cu termen de restituire la data de 31 mai 2000.

Se mai arată de către reclamant că a

încheiat cu pârâtul în acest sens un contract de împrumut și că după expirarea

termenului de restituire a împrumutului pârâtul nu a restituit suma împrumutată

și nu a mai putut fi „găsit”.

Judecătoria Satu Mare, prin sentința

civilă nr. 6863 din 8 septembrie 2000, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Satu-Mare.

Tribunalul Satu-Mare, prin sentința

civilă nr. 161 din 9 din 8 octombrie 2001, a admis acțiunea și a obligat pe

pârât să plătească reclamantului contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. din

momentul plății; a sumei de 30.000 mărci germane cu 33.769.400 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, având în vedere expertizele efectuate în cauză, că

actul intitulat „contract de împrumut” din care rezultă că reclamantul a

împrumutat pe pârât la data de 27 mai 1999 cu suma de 30.000 mărci germane cu

termen de restituire la data de 31 mai 2000 – a fost scris și semnat de către

pârât.

În consecință acesta îndeplinește

condițiile unui înscris sub semnătură privată în conformitate cu prevederile

art. 1180 C. civ.

Contractul depus la dosar a fost

apreciat ca fiind un contract unilateral prin care pârâtul s-a obligat să

restituie suma de 30.000 mărci germane pe care a primit-o cu titlu de împrumut

până la 31 mai 2000, reprezentând deci, o recunoaștere a împrumutului.

Împotriva acestei hotărâri a

instanței de fond pârâtul a declarat apel invocând motive de nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel Oradea prin decizia

civilă nr. 12 A din 27 mai 2002 a respins apelul ca neîntemeiat și a obligat pe

apelant la plata sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimat

și la 400.000 lei către martorul F.I.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale prin

înscrisul depus la dosar, iar susținerile pârâtului că n-ar fi scris și semnat

acel înscris au fost infirmate prin expertizele efectuate în cauză care atestă

faptul că pârâtul a scris și semnat înscrisul intitulat „contract de împrumut”.

Instanța de apel a mai reținut având

în vedere probele efectuate cu ocazia cercetării penale declanșate împotriva

reclamantului la cererea pârâtului că s-au infirmat susținerile acestuia cu

privire la vicierea consimțământului său de către reclamant.

Instanța de apel a încuviințat și

proba testimonială audiind pe F.I. care însă nu a confirmat susținerile

pârâtului care l-a propus ca martor, ci a confirmat susținerile reclamantului.

În ceea ce privește pe cel de al

doilea martor propus de către pârât, T.G., acesta nu a fost audiat, instanța

considerând că raporturile acestuia cu pârâtul, rezultând din hotărârea penală

depusă la dosar ar determina ca depoziția sa să nu fie obiectivă.

Împotriva acestei decizii pronunțate

de către instanța de apel a declarat recurs pârâtul, invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța nu a soluționat excepția

nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată denumit „contract de

împrumut” încălcând prevederile art. 137 C. proc. civ. și art. 108 alin. (1) C.

proc. civ.

Se mai susține că instanța nu a avut

în vedere prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și nu a dispus

suspendarea judecării apelului până la soluționarea dosarului civil nr.

147/2002 aflat pe rolul Judecătoriei Satu-Mare, care are ca obiect acțiunea în

anulare a înscrisului.

O ultimă susținere este în legătură

cu faptul că au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ., pentru că a

fost obligat să plătească martorului F.I. cheltuieli, deși acesta avea

posibilitatea rezolvării acestor pretenții pe calea unei acțiuni separate.

Recursul este nefondat.

Astfel, cu privire la prima

susținere urmează a reține că este nefondată, deoarece art. 108 alin. (1) C.

proc. civ., care prevede că „nulitățile de ordine publică pot fi ridicate în

orice stare a pricinii” se referă la nulitățile de drept procesual; dovadă în

acest sens fiind faptul că acest text de lege se află în Capitolul IV,

Nulitatea actelor de procedură, din Codul de procedură civilă.

Este de reținut, cu privire la acest

aspect, că instanța de apel a calificat corect susținerile pârâtului ca fiind

apărări de fond, administrând în acest sens și probe.

În acest sens este de reținut,

faptul că la termenul din 27 martie 2002, când s-a judecat apelul, pârâtul

V.G.R. fiind prezent personal și asistat de avocat, acesta nu a mai avut nici-o

cerere de formulat și nici o probă de solicitat, fapt consemnat în practicaua deciziei

recurate.

Această împrejurare atestă în plus

că pârâtul recurent a considerat că instanța a soluționat excepția pe care o

formulase.

Nici cea de a doua susținere nu este

întemeiată pentru că suspendarea cauzei pe baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., reprezintă

o facultate a instanței, nu o obligație de a suspenda cauza; și ca atare

această apreciere subiectivă a instanței (în cazul în speță motivată amplu) nu

poate face obiect de control judiciar.

De altfel pârâtul recurent ar fi

putut oricând, chiar în fața instanței de recurs, să solicite suspendarea

judecării recursului, lucru pe care însă nu l-a făcut.

Referitor la cea de a treia

susținere și aceasta este nefondată pentru faptul că instanța de apel a admis

cererea martorului propus chiar de pârât de a i se plăti cheltuieli pe care

le-a făcut cu deplasarea la instanță, este legală conform art. 200 C. proc.

civ., coroborat cu art. 274 C. proc. civ.

Astfel fiind, întrucât nici una din

criticile formulate nu este fondată, urmează a respinge recursul ca neîntemeiat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., urmează a obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată din

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul V.G.R. împotriva deciziei civile nr. 12/ A din 27 martie

2002 a Curții de Apel Oradea.

Obligă pe recurent la plata sumei de

11.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2004.