ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2000 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, reclamantul A.V. a chemat în judecată pe pârâtul V.G.R. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 30.000 mărci germane sau contra-valoarea acesteia în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, plus cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamantul arată că a împrumutat pe pârât cu suma de 30.000 mărci germane la data de 27 mai 1999, cu termen de restituire la data de 31 mai 2000. Se mai arată de către reclamant că a încheiat cu pârâtul în acest sens un contract de împrumut și că după expirarea termenului de restituire a împrumutului pârâtul nu a restituit suma împrumutată și nu a mai putut fi „găsit”.

Judecătoria Satu Mare, prin sentința civilă nr. 6863 din 8 septembrie 2000, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare. Tribunalul Satu-Mare, prin sentința civilă nr. 161 din 9 din 8 octombrie 2001, a admis acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. din momentul plății; a sumei de 30.000 mărci germane cu 33.769.400 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, având în vedere expertizele efectuate în cauză, că actul intitulat „contract de împrumut” din care rezultă că reclamantul a împrumutat pe pârât la data de 27 mai 1999 cu suma de 30.000 mărci germane cu termen de restituire la data de 31 mai 2000 – a fost scris și semnat de către pârât.

În consecință acesta îndeplinește condițiile unui înscris sub semnătură privată în conformitate cu prevederile art. 1180 C. civ. Contractul depus la dosar a fost apreciat ca fiind un contract unilateral prin care pârâtul s-a obligat să restituie suma de 30.000 mărci germane pe care a primit-o cu titlu de împrumut până la 31 mai 2000, reprezentând deci, o recunoaștere a împrumutului. Împotriva acestei hotărâri a instanței de fond pârâtul a declarat apel invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 12 A din 27 mai 2002 a respins apelul ca neîntemeiat și a obligat pe apelant la plata sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimat și la 400.000 lei către martorul F.I.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale prin înscrisul depus la dosar, iar susținerile pârâtului că n-ar fi scris și semnat acel înscris au fost infirmate prin expertizele efectuate în cauză care atestă faptul că pârâtul a scris și semnat înscrisul intitulat „contract de împrumut”. Instanța de apel a mai reținut având în vedere probele efectuate cu ocazia cercetării penale declanșate împotriva reclamantului la cererea pârâtului că s-au infirmat susținerile acestuia cu privire la vicierea consimțământului său de către reclamant. Instanța de apel a încuviințat și proba testimonială audiind pe F.I. care însă nu a confirmat susținerile pârâtului care l-a propus ca martor, ci a confirmat susținerile reclamantului.

În ceea ce privește pe cel de al doilea martor propus de către pârât, T.G., acesta nu a fost audiat, instanța considerând că raporturile acestuia cu pârâtul, rezultând din hotărârea penală depusă la dosar ar determina ca depoziția sa să nu fie obiectivă. Împotriva acestei decizii pronunțate de către instanța de apel a declarat recurs pârâtul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că instanța nu a soluționat excepția nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată denumit „contract de împrumut” încălcând prevederile art. 137 C. proc. civ. și art. 108 alin. (1) C. proc. civ. Se mai susține că instanța nu a avut în vedere prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. și nu a dispus suspendarea judecării apelului până la soluționarea dosarului civil nr. 147/2002 aflat pe rolul Judecătoriei Satu-Mare, care are ca obiect acțiunea în anulare a înscrisului. O ultimă susținere este în legătură cu faptul că au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ., pentru că a fost obligat să plătească martorului F.I. cheltuieli, deși acesta avea posibilitatea rezolvării acestor pretenții pe calea unei acțiuni separate. Recursul este nefondat. Astfel, cu privire la prima susținere urmează a reține că este nefondată, deoarece art. 108 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „nulitățile de ordine publică pot fi ridicate în orice stare a pricinii” se referă la nulitățile de drept procesual; dovadă în acest sens fiind faptul că acest text de lege se află în Capitolul IV, Nulitatea actelor de procedură, din Codul de procedură civilă.

Este de reținut, cu privire la acest aspect, că instanța de apel a calificat corect susținerile pârâtului ca fiind apărări de fond, administrând în acest sens și probe. În acest sens este de reținut, faptul că la termenul din 27 martie 2002, când s-a judecat apelul, pârâtul V.G.R. fiind prezent personal și asistat de avocat, acesta nu a mai avut nici-o cerere de formulat și nici o probă de solicitat, fapt consemnat în practicaua deciziei recurate. Această împrejurare atestă în plus că pârâtul recurent a considerat că instanța a soluționat excepția pe care o formulase. Nici cea de a doua susținere nu este întemeiată pentru că suspendarea cauzei pe baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., reprezintă o facultate a instanței, nu o obligație de a suspenda cauza; și ca atare această apreciere subiectivă a instanței (în cazul în speță motivată amplu) nu poate face obiect de control judiciar.

De altfel pârâtul recurent ar fi putut oricând, chiar în fața instanței de recurs, să solicite suspendarea judecării recursului, lucru pe care însă nu l-a făcut. Referitor la cea de a treia susținere și aceasta este nefondată pentru faptul că instanța de apel a admis cererea martorului propus chiar de pârât de a i se plăti cheltuieli pe care le-a făcut cu deplasarea la instanță, este legală conform art. 200 C. proc. civ., coroborat cu art. 274 C. proc. civ. Astfel fiind, întrucât nici una din criticile formulate nu este fondată, urmează a respinge recursul ca neîntemeiat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., urmează a obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul V.G.R. împotriva deciziei civile nr. 12/ A din 27 martie 2002 a Curții de Apel Oradea. Obligă pe recurent la plata sumei de 11.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.