ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120

din 15 mai 2001 a Curții de Apel Cluj  - Secția Civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurentul-pârât B.G.I., reprezentat de avocat

R.Ș., intimatul-reclamant S.O., prin avocat B.V.I..

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a

fost investită.

Avocat

R.Ș. solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr.120/15 mai 2001 a

Curții de Apel Cluj și sentinței civile nr.185/15 noiembrie 2002 a Tribunalului

Maramureș și pe fond respingerea acțiunii, conform art.314 din C.proc.civ.

Avocat

B.V.I.solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea ca legale și

temeinice a hotărârilor pronunțate.

Reprezentantul

Ministerului  Public pune concluzii de respingere a recursului.

C U R T E A

Asupra

recursului de față.

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, la data de 14 ianuarie 2000,

reclamantul S.O. a chemat în judecată pe pârâtul B.G.I., pentru ca prin

sentința ce instanța va pronunța să-l oblige pe acesta la plata sumei de

113.297,5 mărci germane și 2.500 dolari USA sau la contravaloarea în lei la

data restituirii sumei menționate, cu dobânda legală aferentă.

În

motivarea acțiunii reclamantul  susține că l-a împrumutat pe pârât cu sume în

valută, din care acesta a restituit o parte, rămânând un debit în cuantumul

arătat mai sus.

Pârâtul

B.G.I.a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență

teritorială, arătând că reședința sa este în Vișeul de Sus, Județul Maramureș,

solicitând pe fond respingerea acțiunii.

Prin

sentința nr.275/24 martie 2000 Tribunalul Alba și-a declinat competența

teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, cu

motivarea că  „normele procedurale prevăzute de art.5 privind competența

teritorială sunt imperative și cum pârâtul are domiciliul în străinătate, dar

reședința sa este în Vișeul  de Sus, Județul Maramureș, cauza a fost trimisă

spre soluționare Tribunalului Maramureș, unde a fost înregistrată sub nr.2237/2000.

La

termenul din 7 iunie 2000, pârâtul invocă excepția de necompetență a

instanțelor din România, menționând că are domiciliul în Olanda și că

împrumutul s-a realizat în Olanda.

Reclamantul

S.O. prin „răspunsul la întâmpinare” a solicitat respingerea excepției mai sus

invocate arătând că potrivit art.149 pct.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele din

România sunt competente să soluționeze pricina dacă pârâtul are reședința sau

fondul de comerț în România

Prin

sentința civilă nr.185 din 15 noiembrie 2000 a Tribunalului Maramureș,

această   instanță   a   admis   acțiunea,  obligând  pârâtul  să plătească

reclamantului suma de 113.297,5  DM și 2.500 dolari USA sau contravaloarea în lei,

la data restituirii cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, 14

februarie 2000 până la achitarea integrală a sumei.

Pentru

a pronunța această soluție – instanța a respins excepția de necompetență  a

instanțelor din România, reținând că în reglementarea prevăzută de dispozițiile

at.5 din C.proc.civ., potrivit cărora dacă pârâtul are domiciliul în

străinătate, cererea se adresează instanței de la reședința din țară, fiind

incidente în cauză și prevederile Legii nr.105/22 septembrie 1992.

Analizând probele administrate, instanța a reținut, deși nu a

fost încheiat un contract, sau o chitanță sub semnătură privată  datorită

imposibilității morale de a preconstitui înscrisul determinat de raporturile de

prietenie dintre părțile litigante, din achitarea benevolă a unei părți din

datorie, rezultă în mod indirect, recunoașterea acesteia, astfel că instanța a

făcut aplicarea prevederilor art.1584 și urm. Cod Civil cu privire la obligația

de restituire reglementată de textele invocate.

Împotriva

acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul B.G.I.aducând sentinței critici

referitoare la nelegalitate și netemeinicie, reiterând aceleași apărări privind

soluționarea greșită a excepției de necompetență teritorială prevăzută de art.5

C. proc.civ., cea privind necompetența instanțelor române și aprecierea greșită

a probelor.

Prin

decizia civilă nr.120 din 15 mai 2001, Curtea de Apel Cluj a respins ca

nefondat apelul, păstrând în esență motivarea instanței de fond.

Decizia

pronunțată în faza controlului judiciar ordinar a fost atacată cu recurs de

aceeași parte invocându-se motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7,9 din

C.proc.civ., astfel cum au fost încadrate  criticând soluția pentru încălcarea

normelor ce reglementează competența teritorială, aprecierea eronată a probelor

administrate, nemotivarea respingerii probei cu înterogatoriu și a probei

testimoniale.

Prin

prisma motivelor invocate,  recursul se vădește a fi  nefondat pentru

considerentele ce se vor expune mai jos.

Astfel

primul motiv ce vizează greșita aplicare a  normelor de competență teritorială

nu este succeptibil de nelegalitate, întrucât, în mod corect,  instanțele au

făcut aplicarea dispozițiilor art.5 din C.proc.civ. respectând regulile ce

reglementează competența teritorială în sensul în care au fost edictate.

Astfel,  aplicarea regulii enunțate de art.5 C.proc.civ. presupune ca pârâtul

să aibă domiciliul în  țară și că acest domiciliu să fie cunoscut. Pentru

ipoteza (din speța dedusă judecății) în care pârâtul nu are domiciliul în țară,

sau că domiciliul său în țară nu este cunoscut, același text procedural prevede

competența teritorială a instanței de la reședința sa din țară.

Cu precizarea că normele de competență teritorială potrivit

textului indicat mai sus au caracter  dispozitiv, Curtea apreciază că în mod

corect instanțele au rezolvat problema competenței mai sus analizată, aceleași

considerente privind competența instanțelor române în soluționarea litigiului

își păstrează valabilitatea, cu mențiunea că textul incident este art.149 pct.1

din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat, ci  nu art.144 pct.1, cum, din eroare a fost indicat în

decizia de apel.

Potrivit

art.148 și art.149 pct.1 din legea  evidențiată, „instanțele judecătorești

române sunt competente iar condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează,

să  soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numiai

dintre străini, persoane fizice sau juridice, iar art.149 prevede la pct.1

„pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comeț

în România”.

Analizând și motivul în care se

critică netemeinicia hotărârii, pentru fidelitatea considerentelor, se impune a

se preciza că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.11 din C.proc.civ. a

fost abrogat prin art.1 pct.112 din O.U.G. nr.138/2000 publicată în Buletinul

Oficial nr.479 din 2 octombrie 2000 și cum recursul a fost declarat la 11 iulie

2001, după intrarea în vigoare a ordonanței menționată mai sus (2 mai 2001), în

considerarea respectării principiului de aplicare imediată a normelor de

procedură, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu prevederile

art.312 alin.(1) teza a II a din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120 din 15 mai 2001 a Curții de

Apel Cluj – Secția  Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 februarie 2003.