ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120 din 15 mai 2001 a Curții de Apel Cluj - Secția Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurentul-pârât B.G.I., reprezentat de avocat R.Ș., intimatul-reclamant S.O., prin avocat B.V.I.. Procedura completă. Nefiind chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită. Avocat R.Ș. solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr.120/15 mai 2001 a Curții de Apel Cluj și sentinței civile nr.185/15 noiembrie 2002 a Tribunalului Maramureș și pe fond respingerea acțiunii, conform art.314 din C.proc.civ. Avocat B.V.I.solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor pronunțate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului. C U R T E A Asupra recursului de față. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, la data de 14 ianuarie 2000, reclamantul S.O. a chemat în judecată pe pârâtul B.G.I., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să-l oblige pe acesta la plata sumei de 113.297,5 mărci germane și 2.500 dolari USA sau la contravaloarea în lei la data restituirii sumei menționate, cu dobânda legală aferentă. În motivarea acțiunii reclamantul susține că l-a împrumutat pe pârât cu sume în valută, din care acesta a restituit o parte, rămânând un debit în cuantumul arătat mai sus.

Pârâtul B.G.I.a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență teritorială, arătând că reședința sa este în Vișeul de Sus, Județul Maramureș, solicitând pe fond respingerea acțiunii. Prin sentința nr.275/24 martie 2000 Tribunalul Alba și-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, cu motivarea că „normele procedurale prevăzute de art.5 privind competența teritorială sunt imperative și cum pârâtul are domiciliul în străinătate, dar reședința sa este în Vișeul de Sus, Județul Maramureș, cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului Maramureș, unde a fost înregistrată sub nr.2237/2000. La termenul din 7 iunie 2000, pârâtul invocă excepția de necompetență a instanțelor din România, menționând că are domiciliul în Olanda și că împrumutul s-a realizat în Olanda.

Reclamantul S.O. prin „răspunsul la întâmpinare” a solicitat respingerea excepției mai sus invocate arătând că potrivit art.149 pct.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele din România sunt competente să soluționeze pricina dacă pârâtul are reședința sau fondul de comerț în România Prin sentința civilă nr.185 din 15 noiembrie 2000 a Tribunalului Maramureș, această instanță a admis acțiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 113.297,5 DM și 2.500 dolari USA sau contravaloarea în lei, la data restituirii cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, 14 februarie 2000 până la achitarea integrală a sumei.

Pentru a pronunța această soluție – instanța a respins excepția de necompetență a instanțelor din România, reținând că în reglementarea prevăzută de dispozițiile at.5 din C.proc.civ., potrivit cărora dacă pârâtul are domiciliul în străinătate, cererea se adresează instanței de la reședința din țară, fiind incidente în cauză și prevederile Legii nr.105/22 septembrie 1992. Analizând probele administrate, instanța a reținut, deși nu a fost încheiat un contract, sau o chitanță sub semnătură privată datorită imposibilității morale de a preconstitui înscrisul determinat de raporturile de prietenie dintre părțile litigante, din achitarea benevolă a unei părți din datorie, rezultă în mod indirect, recunoașterea acesteia, astfel că instanța a făcut aplicarea prevederilor art.1584 și urm. Cod Civil cu privire la obligația de restituire reglementată de textele invocate.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul B.G.I.aducând sentinței critici referitoare la nelegalitate și netemeinicie, reiterând aceleași apărări privind soluționarea greșită a excepției de necompetență teritorială prevăzută de art.5 C. proc.civ., cea privind necompetența instanțelor române și aprecierea greșită a probelor. Prin decizia civilă nr.120 din 15 mai 2001, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul, păstrând în esență motivarea instanței de fond. Decizia pronunțată în faza controlului judiciar ordinar a fost atacată cu recurs de aceeași parte invocându-se motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7,9 din C.proc.civ., astfel cum au fost încadrate criticând soluția pentru încălcarea normelor ce reglementează competența teritorială, aprecierea eronată a probelor administrate, nemotivarea respingerii probei cu înterogatoriu și a probei testimoniale.

Prin prisma motivelor invocate, recursul se vădește a fi nefondat pentru considerentele ce se vor expune mai jos. Astfel primul motiv ce vizează greșita aplicare a normelor de competență teritorială nu este succeptibil de nelegalitate, întrucât, în mod corect, instanțele au făcut aplicarea dispozițiilor art.5 din C.proc.civ. respectând regulile ce reglementează competența teritorială în sensul în care au fost edictate. Astfel, aplicarea regulii enunțate de art.5 C.proc.civ. presupune ca pârâtul să aibă domiciliul în țară și că acest domiciliu să fie cunoscut. Pentru ipoteza (din speța dedusă judecății) în care pârâtul nu are domiciliul în țară, sau că domiciliul său în țară nu este cunoscut, același text procedural prevede competența teritorială a instanței de la reședința sa din țară.

Cu precizarea că normele de competență teritorială potrivit textului indicat mai sus au caracter dispozitiv, Curtea apreciază că în mod corect instanțele au rezolvat problema competenței mai sus analizată, aceleași considerente privind competența instanțelor române în soluționarea litigiului își păstrează valabilitatea, cu mențiunea că textul incident este art.149 pct.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, ci nu art.144 pct.1, cum, din eroare a fost indicat în decizia de apel. Potrivit art.148 și art.149 pct.1 din legea evidențiată, „instanțele judecătorești române sunt competente iar condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numiai dintre străini, persoane fizice sau juridice, iar art.149 prevede la pct.1 „pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comeț în România”.

Analizând și motivul în care se critică netemeinicia hotărârii, pentru fidelitatea considerentelor, se impune a se preciza că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.11 din C.proc.civ. a fost abrogat prin art.1 pct.112 din O.U.G. nr.138/2000 publicată în Buletinul Oficial nr.479 din 2 octombrie 2000 și cum recursul a fost declarat la 11 iulie 2001, după intrarea în vigoare a ordonanței menționată mai sus (2 mai 2001), în considerarea respectării principiului de aplicare imediată a normelor de procedură, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu prevederile art.312 alin.(1) teza a II a din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120 din 15 mai 2001 a Curții de Apel Cluj – Secția Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2003.