ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1447/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta R.A.împotriva deciziei civile nr.149 din 5.07.2001 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă R.A., personal și asistată de avocat M.E., intimatul-reclamant V.A., personal și asistat de avocat C.L.M., intimații-pârâți R.M.I.și N.C.. Procedura completă. Se referă neexecutarea obligației de timbrare, astfel cum a fost stabilită prin încheierea de ședință din 30.10.2002. Avocat M.E. a depus taxa de timbru datorată de recurenta-pârâtă R.A., pentru recurs filele 35, 36 și dovada imposibilității de prezentare pentru termenul de judecată din 30.10.2002. Curtea, din oficiu, pune în vedere reclamantului V.A.

să precizeze dacă recunoaște înscrisul de la fila 5 dosar recurs, intitulat „protocol de intenție”. Intimatul-reclamant V.A. invederează că recunoaște acest înscris, dar că acesta nu s-a concretizat printr-o înțelegere între părți. Curtea, luând act că nu mai sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul părților în dezbaterea pricinii. Avocat M.E. a dezvoltat motivele de recurs, arătând că înțelegerea dintre părți nu a fost legal încheiată, deoarece obiectul convenției nu există, suma de bani în litigiu nu a fost împrumutată și se bazează pe o cauză ilicită decurgând din capitalizarea dobânzii. A solicitat admiterea recursului cu cheltuieli de judecată. Avocat C.L. a arătat că nu există temeiuri pentru a considera contractul încheiat de părți nul și a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.

Intimații-pârâți R.M.I.și N.C., având pe rând cuvântul, au pus concluzii de admitere a recursului. C U R T E A Asupra recursului de față: Din studierea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: V.A. a chemat în judecată pe R.A., R.M.I.și N.C. pentru a fi obligați să-i restituie suma de 44.000 U.S.D. sau echivalentul în lei la data plății, suma reprezentând împrumut nerestituit conform contractului din 2.XI.1998. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii calculate de la data de 28.07.2000 (data scadenței) până la executarea sentinței și instituirea sechestrului asigurator asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str.Dostoievski nr.78 înscris în C.F. nr.675 Cluj Napoca, proprietatea debitoarei R.A.și a fidejusoarei R.M.I..

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că la 2.XI.1998 a încheiat cu R.A.un contract prin care a împrumutat acesteia suma de 55.000 USD. Termenul de restituire a fost stabilit la o lună de la solicitarea împrumutătorului. În acest sens a expediat notificarea către pârâta R.A.la 26.06.2000 prin care a solicitat restituirea sumei împrumutate, însă pârâta nu i-a dat curs. Din debitul de 55.000 USD R.A.a restituit suma de 11.000 USD rămânând nerestituită suma de 44.000 USD. Reclamantul a precizat că acțiunea era îndreptată și împotriva pârâților R.M.I.și N.C. care au participat la încheierea convenției ca martori giranți având astfel calitatea de fidejusori conform art.1652 și art.1656 C.civ., obligându-se la garantarea executării obligației asumate de R.A.

De asemenea, a invederat că întrucât asupra imobilului intabulat în C.F. nr.675 Cluj Napoca erau înscrise două ipoteci în sumă de 300.000.000 lei, respectiv 465.000.000 lei și dobânzi în favoarea B.R.D. Cluj era necesară instituirea sechestrului asigurator asupra întregului imobil conform art.237 și următoarele din Legea nr.LX/1881 și art.1718 C.civ. Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr.59/14.II.2001 a admis în parte acțiunea împotriva pârâtei R.A.pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 19.000 USD sau echivalentul în lei la data plății, precum și dobânda practicată de BNR, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata integrală a datoriei.

S-a dispus instituirea unui sechestru asigurator asupra cotei de proprietate a pârâtei R.A.asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str.Dostoievski nr.78, înscris în CF 575 Cluj cu nr.top 3824/2 și 3824/3 pentru recuperarea creanței de 19.000 USD și dobânda practicată de BNR calculată de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata integrală a datoriei. S-a respins acțiunea împotriva pârâților R.M.I.și N.C. pentru restituirea împrumutului. Instanța a reținut că prin contractul de împrumut din 2.XI.1998 pârâta R.A.a recunoscut primirea de la reclamant a sumelor de 30.000 USD și respectiv 25.000 USD cu obligația de a restitui împrumutul la solicitare. Pârâta R.M.I.și N.C. care sunt mama și respectiv soțul pârâtei R.A.au semnat contractul în calitate de martori giranți.

Părțile de comun acord au invederat că suma înscrisă în contract nu a fost predată la data încheierii lui iar probele au atestat că începând din anul 1993 reclamantul a împrumutat-o pe pârâta R.A.cu diferite sume de bani, iar pe parcursul anilor la rândul ei pârâta restituind din aceste sume. Reclamantul a recunoscut încasarea sumei de 11.000 USD și a susținut că pârâții mai datorau 44.000 USD. Interpretând conținutul convenției din 2.XI.1998, instanța a apreciat că înserarea separată a sumei de 30.000 USD și respectiv 25.000 USD demonstra că prima sumă reprezintă împrumutul propriu zis, iar cea de a doua dobânda. În acest context și întrucât pârâta debitoare a restituit o sumă de 11.000 USD însemnează că mai datora încă 19.000 USD sumă la care a fost obligată în temeiul art.1576 C.civ.

Referitor la pârâții R.M.I.și N.C. instanța a stabilit că în lipsa unor contracte de fidejusiune încheiate cu reclamantul aceștia aveau doar calitatea de martori la încheierea convenției și prin urmare nu puteau fi obligați la restituirea debitului. În schimb, conform art.1088 C.civ., R.A.datora dobânda practicată de BNR la suma reprezentând împrumutul neachitat, calculată cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata integrală a sumei. Curtea de Apel Cluj – secția civilă, prin decizia nr.149/5.07.2001 a admis în parte apelul declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinței civile nr.59/14.02.2001 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta R.A.să plătească reclamantului suma de 44.000 USD sau echivalentul în lei la data plății, precum și dobânda practicată de BNR cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata integrală a sumei în lei de 19.000 USD.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins apelul declarat de pârâta R.A.în contra aceleiași sentințe. Prin încheierea din 12.07.2001 aceeași instanță, din oficiu, în temeiul art.281 C.pr.civ. a dispus îndreptarea erorii materiale din decizia nr.149/5.07.2001 a secției civile în sensul că a menținut sechestrul asigurator asupra cotei de proprietate a pârâtei R.A.din imobilul situat în Cluj Napoca, înscris în CF nr.675 cu nr.top.3824/2 și 3824/3 pentru recuperarea creanței de 44.000 USD. Instanța de apel a reținut că tribunalul încălcând dispozițiile imperative ale art.969 C.civ. și clauzele contractului a apreciat că împrumutul propriu-zis ar fi fost de 30.000 USD iar diferența de 25.000 USD ar fi fost dobândă, în dosar neexistând nici o probă care să permită o atare concluzie.

Nici măcar pârâta nu a făcut o astfel de susținere. Cum reclamantul a recunoscut restituirea sumei de 11.000 USD, pârâta îi mai datorează suma de 44.000 USD în limita căreia a fost admisă acțiunea cu dobânda aferentă practicată de BNR. Că este așa o atestă și contractul de împrumut încheiat tot la 2.XI.1998 pentru suma de 56.300 USD între V.A. ca împrumutator și R.A.ca împrumutată în care se face mențiunea expresă că debitul reprezintă dobânda pe anii 1996, 1997, 1998 și că suma nu era purtătoare de dobânzi. În contra acestei decizii și a încheierii de îndreptare a erorii materiale a declarat recurs pârâta R.A.solicitând în principal casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare întrucât nu au fost clarificate toate aspectele pe care cauza le implica și aceasta deoarece instanța de apel i-a respins proba cu un număr de 4 martori, sub acest aspect fiind aplicabile disp.art.312 (5) C.procciv.

În subsidiar, recurenta a invocat art.304 pct.7, 8, 9 și 10 C.proc.civ. și a cerut modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii. Astfel, s-a susținut că înscrisul din 2.XI.1998 care a stat la baza obligării sale la plata sumei de 44.000 USD și a dobânzilor era lovit de nulitate absolută întrucât era întemeiat pe o cauză ilicită, cu încălcarea Legii nr.313/1979 și art.1088 C.civ. Neadmițându-se toate probele necesare, care puteau duce la o justă soluționare a cauzei, nu s-a cercetat fondul pricinii. Se mai reproșează instanței că față de răspunsul la interogator al reclamantului în sensul că la data convenției nu s-a acordat nici o sumă de bani, acest aspect trebuia verificat. De asemenea, s-a criticat instanța că nu a analizat voința părților, respectiv dorința reclamantului de a se îmbogăți fără just temei întrucât practica cămătăria.

În acest sens recurenta a invederat că instanța de apel nu a analizat comparativ cele două contracte de împrumut încheiate în aceeași zi, respectiv 2.XI.1998 unul pentru 55.000 USD, iar altul pentru 56.300 USD reprezentând dobânzi. Totodată trebuia avut în vedere și protocolul scris de reclamant din 8.II.2000 dar nesemnat de recurenta pârâtă în care reclamantul recunoaște contractul de împrumut pentru o dobândă de 56.300 USD la care însă renunță, dar confirmă încasarea sumei de 11.000 USD, probe în raport de care suma ce o putea pretinde era de 27.500 USD. Mai mult, din actele aflate la dosar rezultă că reclamantul practica dobânzi de 10%, 8%, 5%, 4% pe lună, adăugând dobânda stabilită ilegal la capital și apoi aceasta urma să producă din nou dobândă (anatocism).

În fine, în raport de conținutul contractului de împrumut din 2.XI.1998 pentru suma de 56.300 USD în care se stipula expres că reprezintă dobândă pe anii 1996, 1997 și 1998 instanța de apel comparându-l și cu celălalt contract pentru suma de 55.000 trebuia să tragă o concluzie reală în cauză. Recursul nu este fondat. Din dosar a rezultat că la 2.XI.1998 între reclamantul V.A. și pârâta R.A.au intervenit două convenții de împrumut acte juridice la care au asistat ca martori R.M.I., mama pârâtei R.A.și N.C., soțul debitoarei (f.7 și 44 dos.nr.7668/2000). În unul din contracte s-a menționat că R.A.a beneficiat de la reclamant de un împrumut de 30.000 USD+25.000 USD, în total suma de 55.000 USD restituibilă la solicitare sens în care împrumutatorul urma să o notifice pe împrumutată cu cel puțin o lună înainte de scadență.

S-a mai prevăzut că dovada împrumutului se face în condițiile art.1191 C.civ. numai cu contractul. În cealaltă convenție suma acordată a fost de 56.300 USD (7900 USD+26.400 USD+22.000 USD) cu mențiunea expresă că reprezenta dobânda pe anii 1996, 1997 și 1998 restituibilă la solicitare și după notificarea împrumutatei cu cel pentru o lună înainte, dovada împrumutului făcându-se ca și în prima situație în condițiile art.1191 c.civ., numai cu contractul. La interogator, reclamantul a precizat că împumutul de 55.000 USD a fost acordat în perioada 1993-1998 și reprezintă doar creanță fără dobândă, constituind o reactualizare a unui contract mai vechi (f.53 dos. nr.7668/2000). În ceea ceprivește dobânda a invederat că aceasta a fost consemnată într-un contract distinct.

De asemenea, a recunoscut că din debitul de 55.000 USD pârâta R.A.a restituit suma de 11.000 USD. Pe de altă parte, așa cum deja s-a relevat, părțile prin semnarea contractului de împrumut au fost de acord că dovada împrumutului se face exclusiv cu înscrisul constatator al acestor operațiuni juridice. Prin urmare, critica adusă de pârâta R.A.în motivele de recurs, în sensul că instanța de apel i-a respins nejustificat proba cu 4 martori prin care se putea clarifica adevăratul raport juridic, dintre părți apare nefondată cât timp aceasta a fost de acord ca dovada împrumutului să se facă numai prin contractul încheiat de părți așa cum de altfel o prevăd disp.art.1191 C.civ., care instituie interdicția de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depășește 250 de lei.

Mai mult, art.1191 (2) C.civ. prevede și interdicția de a dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris. Regula instituită prin art.1191 C.civ. reprezintă o convenție tacită a părților prezumată de lege care nu poate fi combătută decât tot printr-o convenție contrară, ceea ce însă nu a avut loc în speță. Pe de altă parte, invocarea de către recurentă a disp.art.312 (5) C.proc.civ. pentru fundamentarea criticii susindicate este greșită deoarece textul face trimitere la motivul de casare prev.de art.304 pct.3 C.proc.civ. respectiv când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe precum și la cel prev. de pct.4 al art.304 C.proc.civ. și anume când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești ceea ce însă nu este cazul în speță.

De asemenea, este nefondată și critica recurentei în sensul că înscrisul din 2.XI.1998 care consfințește convenția de împrumut pentru suma de 33.000 USD ar fi lovit de nulitate absolută pentru că s-ar întemeia pe o cauză ilicită cu încălcarea Legii nr.313/1979 și art.1088 C.civ. În adevăr, în contractul de împrumut din 2.XI.1998 pentru suma de 55.000 USD, ce constituie potrivit afirmațiilor făcute de părți, o reactualizare a unor debite mai vechi, respectiv 30.000 USD și 25.000 USD nu se prevede aplicarea vreunor dobânzi, ceea ce evidențiază că respectivele sume de bani constituie creanța propriu-zisă.

Că este așa o atestă și cea de a doua convenție încheiată de părți tot la 2.XI.1998 în care se specifică expres că suma inserată de 56.300 USD constituie dobânda la credintele acordate de reclamant în anii 1993, 1997 și 1998. În aceste condiții susținerea recurentei că suma de 55.000 USD din contractul de împrumut ar conține de fapt și dobândă compusă nu are corespondent în probele dosarului și prin urmare pretinsa clauză ilicită nu a fost probată. De altfel, conf.art.1587 C.civ. în cazul împrumuturilor de bani se pot stipula dobânzi, iar potrivit art.1588 C.civ. dacă împrumutatul plătește dobânzi fără să fi fost stipulate sau plătește dobânzi mai mari decât cele stabilite, el nu le poate nici repeti, nici imputa asupra capitalului.

În principiu dobânda se calculează numai asupra capitalului, pentru că în condițiile perceperii de dobândă la dobândă (anatocism) împrumutul ar deveni prea oneros. Dar, potrivit art.1084 C.civ. și Legii nr.313/1979 pentru anularea clauzei penale din contracte, convențiile de anatocism în materie civilă sunt totuși valabile dacă se încheie pentru dobânzile deja ajunse la scadență, deci pentru trecut (nu în momentul acordării împrumutului adică cu anticipație) și numai dacă vizează dobânzile datorate pe cel puțin un an calendaristic.

Osebit de aceasta, trebuie precizat că instanța de apel a analizat ambele înscrisuri încheiate de părți la 2.XI.1998, fapt ce i-a permis să conchidă că cele două sume de 30.000 USD și 25.000 USD din contractul de împrumut totalizând 55.000 USD reprezentau creanța efectivă și nu dobânzi, semnarea contractului de către pârâta R.A., în prezența membrilor familiei sale, care au avut statutul de martori, confirmând primirea sumei cu acest titlu. De altfel, așa cum deja s-a relevat, dobânzile au constituit obiectul unui contract dinstinct încheiat tot la 2.XI.1998. În acest context, este greu de crezut și de altfel neprobat, că recurenta și respectiv membrii familiei sale, ar fi acceptat ca și creanța de 55.000 USD să includă în componența ei dobânzi în plus față de cele ce formau deja obiectul unei înțelegeri separate.

În ceea ce privește protocolul din 8.II.2000, înscris depus în recurs, recurenta nu îl putea invoca drept probă cât timp nu l-a semnat. Acest act emanat de la reclamantul intimat, așa cum a pretins recurenta, făcea referire la convenția vizând dobânzile de 56.300 USD, iar în legătură cu obiectul litigiului reafirma din punctul de vedere al reclamantului existența unei creanțe de 43.500 USD aspect ce însă nu îi este favorabil recurentei. În fine, criticile vizând cuantumul ridicat al dobânzilor practicate de reclamantul intimat în anul 1995 ca și perceperea de dobândă la dobândă exced obiectul litigiului, iar referirea la convenția de împrumut din 2.XI.1998 pentru suma de 55.000 USD în sensul că ar conține și dobândă compusă, așa cum deja s-a demonstrat nu este susținută de probele administrate.

Față de cele ce preced recursul pârâtei R.A.urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.împotriva deciziei civile nr.149 din 5.07.2001 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă. Obligă recurenta R.A.să plătească suma de 10 milioane lei cheltuieli de judecată intimatului V.A.. Obligă intimatul-reclamant V.A., domiciliat în Cluj Napoca str.Dornei nr.6/A la plata următoarelor sume cu titlu de taxă judiciară de timbru: 696.960 lei pentru judecata de fond și 5.016.620 lei pentru judecarea cauzei în apel. Conform art.20 alin.5 din legea nr.146/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G.nr.34 din 16 august 2001, dispozițiile din prezenta decizie referitoare la taxa judiciară de timbru constituie, titlu executoriu și vor fi comunicate unității licitande subordonate Ministerului Finanțelor Publice în vederea executării silite.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.