ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 6 februarie 1998 reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul V.R.Ș. pentru obligarea acestuia la restituirea împrumutului de 29.600 dolari S.U.A. sau contravaloarea în lei a acestei sume la momentul achitării plus dobânda legală. În motivele acțiunii reclamanta a arătat că pretenția reprezintă un împrumut acordat pârâtului la 30 iunie 1993. S-a încheiat o chitanță între părți cu indicarea datei scadente, 6 august 1995, cu restituiri eșalonate. Acționarea pârâtului în judecată a fost determinată de refuzul achitării împrumutului în pofida a mai multor amânări acordate de reclamantă și soțul ei.

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 979 din 13 septembrie 1999 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 29.000 lei U.S.D. sau echivalentul în lei la momentul plății și la 10.617.760 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut că reclamanta l-a împrumutat pe pârât la 5 februarie 1995 cu 29.600 lei, cu restituirea sumei, eșalonat, ultima rată fiind stabilită la 6 august 1995. În acest sens s-a încheiat un înscris numit „chitanță”, pe care există o mențiune „am primit” sub care semnătura pârâtului – contestată de acesta – a fost confirmată de expertiza grafologică efectuată în cauză. Acțiunea s-a considerat întemeiată pe dispozițiile art. 1576 și art. 1584 C. civ.

invocate ca temei de drept. Apelul pârâtului împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 357 din 15 iunie 2000. Critica pârâtului s-a axat în principal pe modul defectuos de efectuare a expertizei grafologice. Pentru a respinge apelul, Curtea a procedat la verificarea de scripte conform art. 177 și urm. C. proc. civ. și a încuviințat o nouă expertiză grafologică care a confirmat autenticitatea semnăturii pârâtului pe înscrisul „chitanță”. Instanța a reținut de altfel că și prima expertiză a fost făcută pe baza elementelor de comparație ce proveneau de la pârât iar concluziile expertizei au fost depuse la dosar cu 2 luni înainte de termenul de judecată, deci pârâtul a avut suficient timp pentru a-și face apărările.

Cât privește ultima critică neconcordanța între considerente care se referă la obligarea pârâtului la plata sumei de 29.600 U.S.D. și dispozitiv care menționează suma de 29.000 U.S.D. s-a considerat că ea poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. din oficiu sau la cerere. Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârât și prin decizia nr. 2693 din 25 mai 2001 a fost casată decizia nr. 357/2000 și trimisă cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. S-a constatat că în cauză nu s-a observat că înscrisul „chitanță” nu respectă formalitățile impuse de art. 1180 alin. (1) C. civ., în sensul că nu este scris în întregime de cel care s-a obligat și acesta înainte de a-l semna nu a menționat formula „bun de aprobat”, arătând totodată în litere suma sau câtimea bunurilor la care se obligă.

Această situație de fapt – s-a arătat în considerentele hotărârilor - coroborată cu apărările constante ale pârâtului că are capacitatea vizuală redusă cu 80 %, trebuia să conducă instanța la concluzia administrării probei testimoniale și să completeze raportul de expertiză pentru stabilirea cu exactitate a împrejurărilor de fapt. Curtea de apel București, secția a IV-a civilă rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 392 din 22 octombrie 2002, l-a respins ca nefondat. S-a reținut, analizând probele administrate în cauză prin prisma deciziei de casare a Curții Supreme de Justiție, că pârâtul este autorul semnăturii de sub mențiunea „am primit” iar neaudierea martorilor s-a datorat refuzului pârâtului care s-a opus la audierea persoanelor prezente la încheierea chitanței, aflate în grad de rudenie cu părțile.

S-a reținut că pârâtul a dovedit prin această atitudine intenția de a împiedica aflarea adevărului. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs la 20 decembrie 2002. În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat soluția Curții de apel pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 1180 C. civ. în sensul că s-a validat un înscris, ca doveditor al împrumutului, deși acesta nu respecta condițiile de formă imperativ prevăzute de lege. S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ignorând îndrumările deciziei nr. 2693 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, care impunea completarea înscrisului cu martori, probă care nu a mai fost administrată.

S-a considerat valabil înscrisul „chitanță” în pofida faptului că pârâtul în mod constant a afirmat că a fost indus în eroare, (datorită handicapului de vedere avansat), asupra calității în care semnează, el intenționând să semneze în calitate de martor. S-a mai criticat soluția instanței pentru greșita interpretare a poziției pârâtului în proces, el neopunându-se la administrarea probei cu martori, ci făcând numai observația că nu pot fi audiate rudele. În egală măsură s-a criticat decizia instanței de apel de a nu încuviința expertului să răspundă la obiecțiuni, probă care, dacă ar fi fost administrată, ar fi elucidat cazul dedus judecății. Recursul nu este întemeiat și se va respinge pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel, rejudecând această cale de atac, a respectat dispozițiile deciziei Curții Supreme de Justiție prin completarea probelor potrivit solicitării părților.

S-a refăcut raportul de expertiză care a avut aceleași concluzii: semnătura la rubrica „am primit” de sub numele pârâtului este a acestuia. Împrejurarea că nu s-au audiat martori nu este de natură să invalideze înscrisul confirmat, în autenticitatea semnăturii pârâtului, de către mai multe expertize grafologice, efectuate în cauză. Din atitudinea pârâtului rezultă fără îndoială că acesta nu a fost favorabil probei testimoniale. Afirmând că nu se pot audia martori rude (deși printre ei se afla și fiul său) nu a făcut propuneri pentru a se audia alți martori. Nu se poate reține că numai reclamantei îi incumba sarcina probei având în vedere că problema completării probelor s-a pus deja în faza de judecată a apelului în care „actor” cu sarcini distincte de probă este apelantul-pârât.

Celelalte critici, deși prezentate în cadrul pct. 7 și 9 din art. 304 C. proc. civ. se referă clar la greșita interpretare a probelor. Această critică prevăzută în pct. 11 art. 304 C. proc. civ., din 2 mai 2002, urmare modificării aduse de O.U.G. nr. 138/2000, nu mai poate fi invocat ca motiv de recurs. De altfel se constată că instanțele au făcut o justă apreciere a situației de fapt și o corectă aplicare a normelor de drept, în raport de probele administrate și de poziția oscilantă și apărarea în trepte făcută de pârât. Sub acest aspect este relevant faptul că după chemarea în judecată pârâtul a negat existența împrumutului iar după confirmarea – prin expertiză – a semnăturilor sale pe înscris, pârâtul și-a schimbat apărare, susținând că a fost înșelat, profitându-se de handicapul său fizic și pus să semneze la beneficiar în loc de martor.

Pentru această din urmă ipostază invocată pârâtul nu a fost preocupat să dovedească alte raporturi juridice create între alte persoane decât părțile din proces care să excludă poziția sa contractuală de împrumutat. Este de remarcat de asemenea că din motivele de apel depuse la 8 noiembrie 1999 în dosarul nr. 6855/1999 pârâtul sub semnătură proprie afirmă „nici reclamanta nu minte, nu este de rea credință, acei bani s-au dat însă în cu totul alte condiții”. Afirmația a fost făcută (sub semnătură proprie și nu prin avocat), indiferent că la 4 mai 2000 declară în ședință publică că nu-și „însușește” motivele de apel depuse la 8 noiembrie 1999. Pentru considerentele arătate urmează a se respinge ca nefondat recursul și în temeiul art. 274 C. proc.

civ., conform chitanței de la dosar, va fi obligat pârâtul la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul V.R.Ș. împotriva deciziei nr. 392 din 22 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.