ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, la 6 februarie 1998 reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul V.R.Ș.

pentru obligarea acestuia la restituirea împrumutului de 29.600 dolari S.U.A.

sau contravaloarea în lei a acestei sume la momentul achitării plus dobânda

legală.

În motivele acțiunii reclamanta a arătat că

pretenția reprezintă un împrumut acordat pârâtului la 30 iunie 1993. S-a

încheiat o chitanță între părți cu indicarea datei scadente, 6 august 1995, cu

restituiri eșalonate.

Acționarea pârâtului în judecată a fost

determinată de refuzul achitării împrumutului în pofida a mai multor amânări acordate

de reclamantă și soțul ei.

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 979

din 13 septembrie 1999 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să restituie

reclamantei suma de 29.000 lei U.S.D. sau echivalentul în lei la momentul

plății și la 10.617.760 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a

reținut că reclamanta l-a împrumutat pe pârât la 5 februarie 1995 cu 29.600

lei, cu restituirea sumei, eșalonat, ultima rată fiind stabilită la 6 august 1995.

În acest sens s-a încheiat un înscris numit „chitanță”, pe care există o

mențiune „am primit” sub care semnătura pârâtului – contestată de acesta – a

fost confirmată de expertiza grafologică efectuată în cauză. Acțiunea s-a

considerat întemeiată pe dispozițiile art. 1576 și art. 1584 C. civ. invocate

ca temei de drept.

Apelul pârâtului împotriva sentinței a fost respins

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 357 din 15

iunie 2000.

Critica pârâtului s-a axat în principal pe modul

defectuos de efectuare a expertizei grafologice.

Pentru a respinge apelul, Curtea a procedat la

verificarea de scripte conform art. 177 și urm. C. proc. civ. și a încuviințat

o nouă expertiză grafologică care a confirmat autenticitatea semnăturii

pârâtului pe înscrisul „chitanță”. Instanța a reținut de altfel că și prima

expertiză a fost făcută pe baza elementelor de comparație ce proveneau de la

pârât iar concluziile expertizei au fost depuse la dosar cu 2 luni înainte de

termenul de judecată, deci pârâtul a avut suficient timp pentru a-și face

apărările.

Cât privește ultima critică neconcordanța între

considerente care se referă la obligarea pârâtului la plata sumei de 29.600

U.S.D. și dispozitiv care menționează suma de 29.000 U.S.D. s-a considerat că

ea poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. din

oficiu sau la cerere.

Curtea Supremă de Justiție a admis recursul

declarat de pârât și prin decizia nr. 2693 din 25 mai 2001 a fost casată

decizia nr. 357/2000 și trimisă cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași

instanțe.

S-a constatat că în cauză nu s-a observat că

înscrisul „chitanță” nu respectă formalitățile impuse de art. 1180 alin. (1) C.

civ., în sensul că nu este scris în întregime de cel care s-a obligat și acesta

înainte de a-l semna nu a menționat formula „bun de aprobat”, arătând totodată

în litere suma sau câtimea bunurilor la care se obligă.

Această situație de fapt – s-a arătat în

considerentele hotărârilor - coroborată cu apărările constante ale pârâtului că

are capacitatea vizuală redusă cu 80 %, trebuia să conducă instanța la

concluzia administrării probei testimoniale și să completeze raportul de

expertiză pentru stabilirea cu exactitate a împrejurărilor de fapt.

Curtea de apel București, secția a IV-a civilă

rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 392 din 22 octombrie 2002, l-a

respins ca nefondat.

S-a reținut, analizând probele administrate în

cauză prin prisma deciziei de casare a Curții Supreme de Justiție, că pârâtul

este autorul semnăturii de sub mențiunea „am primit” iar neaudierea martorilor

s-a datorat refuzului pârâtului care s-a opus la audierea persoanelor prezente

la încheierea chitanței, aflate în grad de rudenie cu părțile.

S-a reținut că pârâtul a dovedit prin această

atitudine intenția de a împiedica aflarea adevărului.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat

recurs la 20 decembrie 2002.

În motivarea recursului au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat soluția

Curții de apel pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 1180 C. civ. în

sensul că s-a validat un înscris, ca doveditor al împrumutului, deși acesta nu

respecta condițiile de formă imperativ prevăzute de lege.

S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ignorând îndrumările deciziei nr.

2693 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, care impunea completarea

înscrisului cu martori, probă care nu a mai fost administrată. S-a considerat

valabil înscrisul „chitanță” în pofida faptului că pârâtul în mod constant a

afirmat că a fost indus în eroare, (datorită handicapului de vedere avansat),

asupra calității în care semnează, el intenționând să semneze în calitate de

martor.

S-a mai criticat soluția instanței pentru

greșita interpretare a poziției pârâtului în proces, el neopunându-se la

administrarea probei cu martori, ci făcând numai observația că nu pot fi

audiate rudele. În egală măsură s-a criticat decizia instanței de apel de a nu

încuviința expertului să răspundă la obiecțiuni, probă care, dacă ar fi fost

administrată, ar fi elucidat cazul dedus judecății.

Recursul nu este întemeiat și se va respinge

pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel, rejudecând această cale de

atac, a respectat dispozițiile deciziei Curții Supreme de Justiție prin

completarea probelor potrivit solicitării părților. S-a refăcut raportul de

expertiză care a avut aceleași concluzii: semnătura la rubrica „am primit” de

sub numele pârâtului este a acestuia.

Împrejurarea că nu s-au audiat martori nu este

de natură să invalideze înscrisul confirmat, în autenticitatea semnăturii

pârâtului, de către mai multe expertize grafologice, efectuate în cauză. Din

atitudinea pârâtului rezultă fără îndoială că acesta nu a fost favorabil probei

testimoniale.

Afirmând că nu se pot audia martori rude (deși

printre ei se afla și fiul său) nu a făcut propuneri pentru a se audia alți

martori.

Nu se poate reține că numai reclamantei îi

incumba sarcina probei având în vedere că problema completării probelor s-a pus

deja în faza de judecată a apelului în care „actor” cu sarcini distincte de

probă este apelantul-pârât.

Celelalte critici, deși prezentate în cadrul pct.

7 și 9 din art. 304 C. proc. civ. se referă clar la greșita interpretare a

probelor. Această critică prevăzută în pct. 11 art. 304 C. proc. civ., din 2

mai 2002, urmare modificării aduse de O.U.G. nr. 138/2000, nu mai poate fi

invocat ca motiv de recurs.

De altfel se constată că instanțele au făcut o

justă apreciere a situației de fapt și o corectă aplicare a normelor de drept,

în raport de probele administrate și de poziția oscilantă și apărarea în trepte

făcută de pârât. Sub acest aspect este relevant faptul că după chemarea în

judecată pârâtul a negat existența împrumutului iar după confirmarea – prin expertiză

– a semnăturilor sale pe înscris, pârâtul și-a schimbat apărare, susținând că a

fost înșelat, profitându-se de handicapul său fizic și pus să semneze la

beneficiar în loc de martor. Pentru această din urmă ipostază invocată pârâtul

nu a fost preocupat să dovedească alte raporturi juridice create între alte persoane

decât părțile din proces care să excludă poziția sa contractuală de împrumutat.

Este de remarcat de asemenea că din motivele de

apel depuse la 8 noiembrie 1999 în dosarul nr. 6855/1999 pârâtul sub semnătură

proprie afirmă „nici reclamanta nu minte, nu este de rea credință, acei bani

s-au dat însă în cu totul alte condiții”. Afirmația a fost făcută (sub

semnătură proprie și nu prin avocat), indiferent că la 4 mai 2000 declară în

ședință publică că nu-și „însușește” motivele de apel depuse la 8 noiembrie

1999.

Pentru considerentele arătate urmează a se

respinge ca nefondat recursul și în temeiul art. 274 C. proc. civ., conform

chitanței de la dosar, va fi obligat pârâtul la 10.000.000 lei cheltuieli de

judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul V.R.Ș. împotriva deciziei nr. 392 din 22 octombrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la 10.000.000 lei cheltuieli

de judecată către intimata M.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.