ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6343/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14 mai 1999 pe rolul Tribunalului

București, reclamanta M.R. a chemat în judecată pe pârâții T.N.V. și N.G.,

solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA,

echivalent în lei și la cheltuieli de judecată.

S-a invocat ca temei al pretențiilor

contractul de împrumut încheiat în aprilie 1995 cu pârâtul T.N.V., prin care

reclamanta i-a remis acestuia, în prezența pârâtului N.G., suma de 34.400 dolari

SUA, cu obligația de restituire în două tranșe egale, la 6 octombrie 1995,

respectiv 28 octombrie 1995.

S-a mai susținut că pârâții au

garantat cu toate bunurile și veniturile lor, inclusiv cu apartamentele bun

comun cu soțiile, restituirea împrumutului primit de T.N.V.

Întrucât nu i s-a achitat un rest de

20.000 dolari SUA, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a celor doi

pârâți, conform art. 1576 și urm. C. civ.

În raport cu probele cu înscrisuri

administrate, făcând și aplicarea art. 225 C. proc. civ., Tribunalul București,

secția a V-a, prin sentința nr. 370 din 18 mai 2000 a admis acțiunea, obligând

pe pârâți în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA către reclamantă,

precum și la 14.173.000 lei, cheltuieli de judecată.

După casarea unei prime hotărâri de

către Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a pronunțat decizia cu nr. 129 din 19 martie 2003, prin care a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.G. împotriva sentinței de fond.

A reținut instanța că în raport cu

plângerile penale formulate de reclamantă și conținutul altor înscrisuri,

acțiunea apare ca fiind formulată înăuntrul termenului de prescripție. S-a

constatat nefondată susținerea apelantului privind cuantumul mai mic al

împrumutului acordat de reclamantă lui T.N.V.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat recurs pârâtul N.G.

Recursul a fost generic încadrat în

drept în dispozițiile art. 299–316 C. proc. civ., încălcându-se astfel

dispozițiile art. 302 lit. c) C. proc. civ.

În esență, se invocă prescripția

dreptului la acțiune, în raport cu data de 10 mai 1996 când s-a efectuat ultima

plată. Se mai susține că este greșită statuarea instanței de apel potrivit

căreia a operat întreruperea prescripției prin plângerea penală formulată de

reclamantă.

În final se mai susține că în

realitate suma împrumutată era de 20.000 dolari SUA, iar nu de 34.400 dolari

SUA, cum ar rezulta din înscrisuri aflate într-un dosar de cercetare penală.

Recursul nu este fondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Potrivit contractului de împrumut

sub semnătură privată, reclamanta i-a împrumutat lui T.N.V. suma de 34.400 dolari

SUA în cursul lunii aprilie 1995, acesta obligându-se să restituie în două

tranșe, câte 17.200 dolari SUA la 6 octombrie 1995, respectiv 28 octombrie

mod solidar cu împrumutatul.

Debitorul principal nu s-a prezentat

niciodată pentru a formula apărări în cauză.

Analizând excepția prescripției,

invocată de pârâtul N.G., prima instanță a respins-o prin încheierea din 20

ianuarie 2000, soluție menținută de instanța de apel, care a motivat, în sensul

redat anterior.

Astfel, este real că, în lipsa altor

probe, o parte din împrumut s-a restituit la 10 mai 1996, astfel că formularea

acțiunii la 14 mai 1999 ar fi, cum susține recurentul, făcută cu depășirea

termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În speță însă era incident art. 16 alin.

(1) lit. a) din actul normativ menționat, potrivit cu care prescripția se

întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de

cel în folosul căruia curge prescripția.

Or, în speță, prin declarație

olografă necontestată, datată 4 martie 1999, recurentul a recunoscut datoria,

invocând neseriozitatea debitorului principal.

Ca atare, reclamanta-creditoare nu

poate fi sancționată pentru că ar fi stat în pasivitate, dimpotrivă, probele

administrate demonstrează demersurile sale, amiabile, plângeri penale,

reclamații la locul de muncă al debitorilor, în vederea recuperării creanței.

Susținerea recurentului în sensul

nepronunțării instanței și a lipsei rolului activ nu are suport probator în

cauză pentru a atrage modificarea sau casarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, văzând

că ambele instanțe au aplicat corect legea, dispozițiile art. 1656, art. 1584

C. civ., art. 1041 C. civ., ale Decretului nr. 167/1958, recursul de față va fi

respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul N.G. împotriva deciziei civile nr. 129 din 19 martie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2004.