ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8

martie 2001 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A.A.V. și T.I. au

chemat în judecată pârâții A.S., A.G. și A.G., pentru ca prin sentința ce

instanța va pronunța să oblige pârâții la restituirea sumei de 40.000 dolari

S.U.A., cu titlul de împrumut în lei, la cursul de schimb de la data efectuării

plății, la plata dobânzilor legale precum și la cheltuielile de judecată

ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

reclamantul A.A.V. domiciliat în Suedia i-a împrumutat pârâtului A.S., prin

intermediul lui T.I. (cumnatul reclamantului A.A.V.) suma de 40.000 dolari

S.U.A., fără a întocmi un înscris, dat fiind că pârâtul este nașul de cununie

al surorii reclamantului T.I., T.M. (fostă A.).

Mai arată reclamantul că suma

împrumutată, în prima tranșă, de 20.000 dolari S.U.A. i-a fost returnată și că,

ulterior primului împrumut care a avut loc la 17 - 18 mai 2000, același pârât a

mai solicitat încă un împrumut pentru aceeași sumă de 20.000 dolari S.U.A. la

data de 11 - 12 iulie 2000.

În acest sens pârâtul A.S. a semnat

un C.E.C. de 869.000.000 lei, care depășea cu 69.000.000 lei împrumutul

acordat, dar reclamanții nu au putut intra în posesia banilor, întrucât acesta

nu avea acoperire și, la insistențele reclamanților pârâtul a întocmit două

înscrisuri sub semnătură privată din care rezultă că a primit de la reclamanți

suma totală de 40.000 dolari S.U.A.

Acestea au fost semnate și în

prezența părinților pârâtului, care garantau împrumutul.

Prin sentința civilă nr. 606 din 30

aprilie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-au admis

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului T.I. și pasive a

pârâților A.G. și A.G., invocate din oficiu.

S-a admis în parte cererea

reclamantului A.A.V. și a fost obligat pârâtul A.S. la plata sumei de 40.000

dolari S.U.A., în echivalentul în lei la data plății.

S-a respins cererea formulată de

reclamantul T.I. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală.

A fost obligat pârâtul A.S. la plata

sumei de 35.503.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că în lunile mai și iulie 2000 au intervenit între reclamantul A.A.V.

și pârâtul A.S. două convenții având ca obiect un împrumut de 20.000 dolari

S.U.A., cu privire la care nu s-a întocmit un înscris, având în vedere

relațiile bazate pe încredere dintre părți.

Din probatoriile administrate:

înscrisuri și depozițiile martorilor audiați, instanța a apreciat că ambele

împrumuturi au fost realizate exclusiv de reclamantul A.A., chiar dacă prima

tranșă de 20.000 dolari S.U.A. a fost remisă prin T.I., care i-a dat pârâtului

suma totală de 40.000 dolari S.U.A.

Chiar dacă primul împrumut a fost

înmânat de T.I. pârâtului A.S., acesta provine exclusiv din banii reclamantului

A.A.V. acesta fiind creditorul obligației, raportul juridic fiind descris între

împrumutător și, împrumutat, așa încât instanța a reținut că reclamantul T.I.

nu are calitate procesuală activă în cauză.

Nici pârâții A.G. și A.G. nu

justifică legitimarea procesuală pasivă, acțiunea fiind respinsă față de

aceștia.

Cererea formulată de reclamantul

A.A.V. fost admisă cu motivarea că, în temeiul art. 1576 C. civ., subzistă

obligația de restituire a împrumutului neachitat, pentru suma de 40.000 dolari

S.U.A.

Petitul privind acordarea dobânzii

legale a fost respins, instanța interpretând dispozițiile art. 4 din O.G. nr.

9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, care prevăd

că „în relațiile de comerț exterior sau în alte relații economice

internaționale, atunci când legea română este aplicabilă, când s-a stipulat

plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”, în sensul că aceasta

nu poate fi percepută, în cazul în care s-a prevăzut plata obligației bănești

în relațiile juridice interne prin raportare la o monedă străină.

Împotriva sentinței civile nr. 606

din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au

declarat apel reclamanții A.A.V., T.I. și pârâtul A.S.

Pârâtul A.S. arată că situația de

fapt reținută de instanță nu este fidelă adevărului, reclamantul A.A.V.

oferindu-se a-i împrumuta suma de 12.000 dolari S.U.A., conform înscrisului sub

semnătură privată, intitulat „chitanță” din 2 august 2000, redactat de acesta,

și nicidecum suma de 40.000 dolari S.U.A.

Reclamantul a solicitat restituirea

sumei de 20.000 dolari S.U.A., diferența reprezentând dobânda, iar pârâtul

învederează că a încheiat două contracte notariale, privitoare la închirierea

și plata unor autoturisme.

La termenul din 15 octombrie 2002,

pârâtul și-a precizat motivele de apel și a învederat ca: instanța a aplicat

greșit dispozițiile art. 1584 – art. 1586 C. civ.; a reținut în mod eronat

existența a două convenții de împrumut, nefiind întocmite înscrisuri sub

semnătură privată care să confirme situația de fapt expresă.

A criticat și reproșat instanței de

fond că a admis proba cu martori, care era inadmisibilă câtă vreme nu s-a

încheiat un înscris, că reclamantul nu a dovedit că l-a împuternicit pe

reclamantul T.I. să-i împrumute suma de bani în baza unui mandat; că înscrisurile

întocmite ulterior sunt lipsite de forță probantă, întrucât cel care se referă

la suma de 20.000 dolari S.U.A. nu este semnat de pârât, nu precizează data

împrumutului, iar scadența s-a împlinit la 1 august 2000, anterior datei

întocmirii acestuia.

Nici celălalt înscris nu este la

adăpost de critici, iar pârâtul arată că nu este semnat de reclamantul A.A.V.

și nici de pârât, nu face dovada convenției de împrumut.

Totodată se invocă că semnătura

mamei pârâtului nu este autentică și nu se identifică cu semnătura acesteia de

pe chitanța din 2 august 2000.

A mai precizat pârâtul că înscrisul

denumit „chitanță” datat 2 august 2000 vizează un alt raport juridic între

pârât și T.I., suma de bani remisă, fiind dată cu alt titlu, deci nu cu

împrumut, ci pentru acoperirea unor cheltuieli.

În acest context, apelantul-pârât a

criticat admisibilitatea probei cu martori, întrucât pentru suma de bani

pretins împrumutată la 17 mai 2000, nu a existat un început de dovadă scrisă.

Apelul reclamanților A.A.V. și T.I.

nu a fost motivat.

Motivelor de apel ale pârâtului

A.S., reclamanții le-au opus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea

apelului pârâtului, menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.

Prin decizia nr. 481 A din 26

noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelurile reclamanților A.A.V., T.I. și al pârâtului A.S.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar ordinar a apreciat că apelul reclamanților, deși nemotivat a

fost analizat în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, dispoziții care stipulează că „în cazul

când apelul nu se motivează, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind

motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța în

fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”.

Cum reclamantul A.A.V. a avut câștig

de cauză, prin sentința instanței de fond, fiind obligat pârâtul la 40.000

dolari S.U.A., cu titlul de despăgubiri, în echivalentul în lei la data plății,

apelul acestuia a fost respins ca lipsit de interes.

Referitor la reclamantul T.I., având

în vedere împrejurarea necontestată de altfel, că acesta a recunoscut constant

că banii împrumutați provin de la reclamantul A.A.V., acesta este străin de

raportul juridic dedus judecății, așa încât instanța de apel a păstrat soluția

și motivarea primei instanțe, cu privire la lipsa calității procesuale active.

Apelul pârâtului A.S. a fost

respins. ca nefondat, instanța de control judiciar ordinar confirmând soluția

Tribunalului București.

Împotriva deciziei nr. 481 A din 26

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a exercitat

calea extraordinară de atac a recursului pârâtul A.S., criticând soluția

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ.

În acest sens sunt evidențiate, prin

criticile expuse: aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1584 – art. 1586 ce

reglementează obligația de împrumut, și art. 1191, 1192, 1197, 1198, 1172,

1180, 1181 C. civ., privitoare la proba cu martori; admisibilitatea probei cu

martori; stabilirea eronată a situației de fapt și a raportului juridic dedus

judecății, motivele descrise de pârâtul A.S. în faza de apel fiind reiterate în

recurs. S-a criticat totodată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, că a

ignorat și a omis a analiza depozițiile martorilor și răspunsurile la

interogatoriile administrate în cauză.

S-a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei nr. 481 A din 26 martie 2002, în sensul admiterii apelului

declarat de pârâtul A.S. împotriva sentinței civile nr. 606 din 30 aprilie 2002

a Tribunalului București, secția a III-a civilă și pe fond respingerea acțiunii

reclamanților.

Toate criticile recurentului-pârât

A.S. sunt nefondate și urmează a fi respinge pentru considerentele ce succed:

La data de 8 martie 2001,

reclamanții A.A.V. și T.I. au chemat în judecată pârâții: A.S., A.G. și A.G.,

pentru a fi obligați la plata sumei de 40.000 dolari S.U.A., în lei, la cursul

de schimb de la data plății cu obligarea la dobânzile legale aferente și la

cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Raportul juridic a fost corect

descris de instanța de fond, care a stabilit că acesta este delimitat de

prevederile art. 1576 C. civ., care stabilesc că „împrumutul este un contract

prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire

pentru dânsa de-a restituit tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate”,

fiind grefat pe neexecutarea obligației de restituire a împrumuturilor,

cuantificate la 40.000 dolari S.U.A. de către pârâtul A.S.

Corect a fost reținută situația de

fapt, în sensul că, între A.A.V. (reclamant) și A.S. (pârât) au fost încheiate

două convenții succesive (pentru care nu s-a întocmit un înscris), prima la 17

mai 2000, iar cea de-a doua la 11 - 12 iulie 2000, ambele pentru sumele de

20.000 dolari S.U.A., întrucât părțile s-au aflat în relații de prietenie,

bazate pe încredere reciprocă, dat fiind că pârâtul A.S. este nașul de cununie

al surorii reclamantului T.I., și anume T.M. (fostă A.).

În contextul arătat, părțile nu au

consimțit la redactarea unui înscris, iar instanța a apreciat că relația

descrisă de părți este de natură a duce la o imposibilitate morală de

preconstituire a înscrisurilor.

Cu această motivare, produsă de

instanța de fond și confirmată de cea din apel, s-a reținut că este admisibilă

proba testimonială, în sensul dovedirii convențiilor de împrumut la momentul încheierii

acestora.

Coroborând declarațiile martorilor

audiați cu răspunsurile la interogatoriile administrate în cauză, raporturile

juridice s-au stabilit între reclamantul A.A.V. și A.S.

Martorul P.V. a fost prezent

personal când pârâtul a primit suma de 20.000 dolari S.U.A. de la T.I., sumă de

bani ce a aparținut lui A.A.V.

Martorii P.V. și P.E. au confirmat

împrumuturile, ambii declarând că a doua tranșă de 20.000 dolari S.U.A. a fost

remisă în casa tatălui reclamantului, în prezența părinților acestuia.

Chitanța întocmită ulterior, la 2

august 2000, ce confirmă plata sumei de 20.000 dolari S.U.A., certifică

situația descrisă, relevând existența unui raport juridic (ce nu a fost

încheiat în formă scrisă) de împrumut stabilit între cele două părți.

Potrivit art. 1191 C. civ., când

valoarea pretențiilor formulate prin acțiune este mai mare de 250 lei nu se

poate primi proba cu martori, afară de cazul în care pârâtul consimte sau

există un început de dovadă scrisă, precum și în situațiile prevăzute de art. 1198.

Referindu-se la dispozițiile

restrictive, privind admisibilitatea probei testimoniale, art. 1198 alin. (1)

C. civ., stabilește că aceste reguli nu se aplică totdeauna când creditorului

i-a fost cu neputință să-și procure o dovadă scrisă despre obligația ce

pretinde.

Din redactarea textului, rezultă că

noțiunii de imposibilitate de procurare a unui înscris i s-a dat un înțeles

larg, nelimitându-se numai la anumite condiții materiale, imposibilitatea

putând fi și de ordin moral.

Astfel, nu poate fi pus la îndoială

că relațiile ce există între rudele firești și cele prin alianță, apropiate,

sau de prietenie sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsă de

încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor

înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele.

Relațiile de încredere reciprocă nu

pot fi delimitate strict, acestea având o sferă determinabilă în funcție de

afinitățile create între părți.

Ca atare, motivele de recurs nu sunt

pertinente și nu pot fi primite, întrucât instanța a aplicat corect prevederile

art. 1584 – art. 1586 C. civ., referitoare la obligația împrumutatului, precum

și dispozițiile art. 1191 și următoarele din același cod, referitoare la dovada

cu martori.

Nici motivul referitor la omisiunea

instanței de a analiza probele administrate, nu este fondat, întrucât din

decizia 481 A din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, în considerentele hotărârii menționate sunt analizate pe larg

probatoriile administrate și acestea se corelează cu situația de fapt.

Corect s-a reținut că raportul

juridic obligațional există doar între reclamantul A.A.V. și A.S. și acesta a

fost caracterizat de instanță ca fiind unul de împrumut, pentru considerentele

expuse.

Pârâtul A.S. a criticat și

împrejurarea că instanța a înlăturat nejustificat de la audiere martorii

propuși de acesta, respectiv M.I. și că a fost părtinitoare în aprecierea

probatoriilor solicitate de reclamant.

Critica este nefondată, întrucât în

considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a precizat că martorul nu

poate fi audiat, fiind exceptat de la depoziție, ca afin de gradul al III-lea,

prohibit de lege, conform art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Măsura exceptării de la audiere

putea fi evitată dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligațiile procesuale

stabilite, în sensul de a indica în cuprinsul întâmpinării, conform art. 115

pct. 3 C. proc. civ., numele martorilor.

Legea de procedură stabilește că

întâmpinarea va cuprinde numele și adresa martorilor, când se solicită această

dovadă.

Nici la termenul când s-au

încuviințat probele nu au fost indicați aceștia, instanța de fond reiterând

această obligație procesuală și prin încheierea din 4 decembrie 2001.

Față de cele mai sus expuse, instanța

va respinge ca nefondat recursul pârâtului A.S., în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ.

Văzând și prevederile art. 274 din

același cod, va obliga pe pârâtul-recurent A.S. la 4.000.000 lei, cheltuieli de

judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul A.S. împotriva deciziei nr. 481 A din 26 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă pe pârâtul-recurent A.S. la

4.000.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2004.