ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1009/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 19

februarie 1998 la Judecătoria sectorului 1 București reclamantul P.M. a chemat

în judecată civilă pentru pretenții pe R.S., domiciliat în București, pentru a

fi obligat să-i restituie echivalentul sumei de 31.884 dolari SUA, împrumut

nerestituit la scadență.

Reclamantul a arătat că pârâtul îi

datorează suma pretinsă, în baza contractului de împrumut încheiat la 21

noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., întrucât aceasta din urmă, după ce a primit

înapoi o parte din sumă și anume 2.482 dolari SUA, i-a cesionat creanța pentru

restul de 31.884 dolari SUA, notificând în prealabil pe pârât despre actul

juridic încheiat.

S-a susținut că refuzul pârâtului

privind restituirea sumei după împlinirea scadenței la 21 februarie 1995 nu ar

avea nici o justificare legală.

Pârâtul a solicitat respingerea

acțiunii, invocând în esență lipsa calității procesuale a reclamantului și

nevalabilitatea contractului de cesiune în forma scrisă de care acesta se

prevalează întrucât nu ar fi semnat de pretinsul cesionar.

Soluționând cauza în primă instanță

după declinarea competenței materiale, Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a stabilit având în vedere concluziile expertizei grafologice efectuate la

cererea părților, că între copia xerox a contractului de cesiune înfățișată

odată cu acțiunea care consemnează drept dată a convenției 1 octombrie 1997 și

contractul de cesiune în forma originală care poartă aceeași dată, ar exista o

neconcordanță esențială, constând în faptul că în copie nu apare semnătura

reclamantului la rubrica cesionar, fiind semnat de o altă persoană.

De aici s-a conchis că forma

originală a contractului de cesiune ar fi fost ulterior întocmită

pro causa

.

Totodată s-a considerat că numele

real al reclamantului fiind „Pg.” M, nu concordă cu numele consemnat în

contractul de cesiune ca fiind „Pj.” M., iar în lipsa dovezilor nu s-ar putea

reține identitatea dintre reclamant și cesionar.

Sentința primei instanțe a fost

anulată ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant, la care a aderat

parțial și pârâtul prin decizia civilă nr. 235 din 5 iunie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința rejudecării fondului.

Instanța de apel a reținut că

potrivit sentinței irevocabile nr. 6 din 27 decembrie 1996 a Curții de Apel

Trieste, secția I civilă, din Republica Italia, în urma rectificării actului

său de naștere, numele reclamantului trebuie citit și înțeles ca fiind „Pg.”

M., întrucât versiunea „Pj.” eronată a fost determinată de adaptarea numelui

originar real „Pg.” la limba sârbo-croată.

Ca urmare s-a constatat că între

reclamant și cesionar prin prisma numelui există identitatea necesară pentru a

se reține fără echivoc faptul că este aceeași persoană.

După rejudecarea fondului cauzei,

instanța de apel prin decizia nr. 329 din 18 septembrie 2002 a admis acțiunea

introdusă de reclamantul P.M. și a obligat pe pârâtul R.S. să-i restituie

echivalentul în lei a sumei de 31.884 dolari SUA la cursul zilei de ramburs,

reprezentând împrumut rămas de plată.

Pârâtul căzut în pretenții a fost

totodată obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de

25.012.500 lei.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale

aplicabile, pârâtul R.S. care a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a susținut în esență că instanța de apel ar fi

reținut greșit calitatea procesuală activă a reclamantului în raport de

nedovedirea existenței contractului de cesiune încheiat în anul 1998 la data

promovării acțiunii și de asemenea ca dându-se o interpretare contrară

dispozițiilor legale cuprinse în Decretul nr. 167/1958 s-a reținut greșit

efectul întreruptiv de prescripție al somațiilor făcute de reclamant la o altă

adresă.

În fine, s-a susținut că prin

neexercitarea rolului activ al judecătorului, că instanța a omis să examineze

din oficiu caracterul fals al înscrisului constatator al cesiunii.

Recursul se va admite în limitele și

pentru considerentele care urmează, cu consecința casării ultimei hotărâri și a

trimiterii cauzei la instanța de apel în vederea reluării judecății.

Prin contractul de împrumut încheiat

la 21 noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., pârâtul împrumutat s-a obligat să

restituie suma împrumutată până cel mai târziu la 21 februarie 1995, obligație

pe care nu și-a îndeplinit-o decât parțial la cererea expresă a creditoarei.

Prin cedarea creanței în condițiile

art. 1391 și urm. C. civ. cu referire la cele aplicabile privind împrumutul,

obligațiile pârâtului ca împrumutat s-au menținut pe deplin valabile, el fiind

obligat să restituie cesionarului suma împrumutată de la cedent în aceleași

condiții și în termenul stipulat cu cedentul în speță până la 21 februarie 1995

conform înscrisului probator.

În această situație, potrivit

dispozițiilor art. 3 cu referire la art. 7 din Decretul nr. 167/1958

republicat, privitor la prescripția extinctivă dreptul la acțiune al

cesionarului creditor pentru neplata datoriei de către debitor este de 3 ani și

începe să curgă de la data expirării termenului de plata.

Cum scadența pentru îndeplinirea

obligației debitorului a fost precis stipulată ca fiind 21 februarie 1995,

acțiunea introdusă împotriva sa de cesionar la 19 februarie 1998 se încadrează

în termenul de 3 ani mai sus precizat, indiferent de data notificărilor

(somații) privind restituirea sumei împrumutate, care nici nu erau necesare,

pentru că părțile din contractul de împrumut nu au convenit o astfel de

condiție.

În acest cadru, excepția prescrierii

dreptului la acțiune în raport de termenul stipulat pentru îndeplinirea

obligației și de data introducerii acțiunii este vădit nefondată.

Tot astfel se impune a fi respinsă

aceeași excepție ridicată de pârât pornindu-se de la construcția juridică falsă

că la data introducerii cererii de chemare în judecată, adică la 19 februarie

1998 încă nu se născuse dreptul la acțiune al reclamantului cesionar pentru că

acesta nu era în posesia unui înscris probator pentru transferul de creanță și

totodată că în raport de scadența fixată la 21 februarie 1995 pe de o parte și

data confecționării și înfățișării înscrisului constatator al cesiunii, în

timpul procesului, s-ar fi îndeplinit prescripția de 3 ani.

Conform dispozițiilor art. 7 din

Decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului

la acțiune, iar dacă dreptul este sub condiția suspensivă sau cu termen

suspensiv, de la data îndeplinirii condiției sau a expirării termenului.

În cauză se impune reținerea

faptului că în conformitate cu dispozițiile art. 1391 și urm. C. civ., cu

excepția cesiunilor explicit supuse formei scrise sau altor condiții anume

prevăzute de lege, cesiunea de creanță ia naștere prin acordul liber de voință

al părților și se realizează prin transmiterea titlului înstrăinat de cedent

către cesionar, fără a fi prevăzută pentru valabilitate forma scrisă a

convenției.

În aceste condiții, în calitate de

posesor al creanței transmise de cedent, adică a titlului opozabil debitorului

obligației și în baza acestuia, cesionarul este oricând îndreptățit să încerce

valorificarea dreptului ce i s-a transmis, prin acțiunea în justiție împotriva

datornicului, transferul de creanță fiind o chestiune de probațiune, așadar ulterioară

introducerii acțiunii și necesară numai în condițiile în care se contestă.

În cauză de altfel, odată cu

susținerile pârâtului privind lipsa calității procesuale active, s-a și făcut

dovada transferului creanței, prin înfățișarea de către reclamant a

contractului de cesiune, despre care însă contrar dispozițiilor art. 1169 C.

civ. pârâtul nu a reușit să facă dovada că ar fi fals, în ce limite și prin ce

modalitate a fost falsificat, altele decât cele avute în vedere la efectuarea

expertizei grafice, când ceea ce s-a contestat a fost exclusiv semnătura copiei

xerox a contractului.

În aceste condiții nu este

justificată nici critica privind lipsa rolului activ al judecătorului care nu

s-ar fi putut substitui pârâtului în constituirea și extinderea apărării, la

alte aspecte de fals, instanța fiind dimpotrivă obligată la imparțialitate în

administrarea probelor.

În cauză au omis însă să fie

cenzurate susținerile pârâtului privind neopozabilitatea transferului de

creanță ca urmare a faptului că nu i s-a notificat corect la adresa sa reală,

adică în str. B., București, despre convenția dintre cesionar și cedent.

Potrivit dispozițiilor art. 1393 C.

civ., cesionarul nu poate opune dreptul său terților decât după ce a notificat

debitorului cesiunea, sau debitorul a acceptat cesiunea printr-un act autentic.

Chiar dacă dispoziția legală se

referă la terți, ceea ce nu este cazul în litigiu, din ea rezultă și obligația

notificării debitorului.

În aceste condiții instanța avea de

examinat date fiind afirmațiile pârâtului, dacă acesta a fost notificat de

cesionar, dacă era suficientă notificarea făcută de cedent și în ambele cazuri

dacă notificarea s-a făcut la adresa reală opozabilă pârâtului sau la o altă

adresă cum se pretinde, această din urmă susținere fiind necenzurabilă în

recurs în lipsa părților.

În consecință recursul se va admite

și se va dispune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul R.S.

împotriva deciziei nr. 329 din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță

pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie

2005.