ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 14551 din
14 noiembrie 2000, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea
formulată de reclamantul D.I.V., în contradictoriu cu pârâții G.V. și G.G. și
i-a obligat pe pârâți să-i plătească reclamantului suma de 10.100 dolari SUA
sau echivalentul în lei la data efectuării plății, la cursul B.N.R., penalități
de întârziere de 1.010 dolari SUA sau echivalentul în lei a acestei sume și
22.179.000 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul București, secția a III-a
civilă, prin decizia civilă nr. 1751/A din 21 mai 2001, a admis apelul declarat
de pârâți împotriva acestei hotărâri, a anulat hotărârea apelată și a trimis
cauza spre competentă soluționare secției comerciale a Tribunalului București,
iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 3370 din 27 noiembrie
2001, admițând recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a
trimis cauza aceluiași tribunal pentru rejudecarea apelului.
Tribunalul București, prin decizia
civilă nr. 553 A din 20 martie 2002, a admis apelul declarat de pârâți, a
anulat sentința și a fixat termen pentru soluționarea cauzei în fond, reținând
că acțiunea fiind înregistrată anterior datei când s-a modificat competența
materială a instanțelor, prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001, în
raport cu valoarea pretențiilor de 287.637.900 lei competent material să
soluționeze pricina în primă instanță este tribunalul și nu judecătoria.
Soluționând cauza în fond, prin
decizia civilă nr. 2239/A din 8 noiembrie 2002, Tribunalul București a respins
acțiunea formulată de reclamant, reținând că prin încheierea contractului de
împrumut s-au încălcat dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000.
Curtea de Apel București, prin
decizia civilă nr. 163 din 3 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant
și a anulat hotărârea apelată, reținând că tribunalul greșit a soluționat cauza
în primă instanță în complet alcătuit din doi judecători.
În fond, pricina a fost soluționată
de Curtea de Apel București, la data de 9 octombrie 2003, când, prin decizia
civilă nr. 421, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și au fost
obligați pârâții să-i restituie suma de 4475 dolari SUA sau echivalentul în lei
la data restituirii.
Pentru a pronunța această hotărâre,
curtea de apel a reținut că reclamantul a invocat prin acțiune contractul de
împrumut nr. 28 din 5 mai 2000, încheiat de părți în condițiile art. 1576, art.
1577 C. civ., pentru suma de 10.100 dolari SUA, în care s-a stipulat ca dată de
restituire 5 iunie 2000. Acest contract a fost încheiat pentru că pârâții nu
și-au achitat datoria de 4.475 dolari SUA, stabilită prin contactul de împrumut
încheiat la data de 14 august 1999, cu termen de executare la data de 14
septembrie 1999.
Reține instanța, că cel de al doilea
contract invocat în acțiune nu poate fi analizat decât în raport cu primul
contract pe care l-a înlocuit, fapt necontestat de pârâți.
De aceea, pretențiile reclamantului
sunt întemeiate doar pentru suma de 4.475 dolari SUA. Contractul din data de 5
mai 2000 este încheiat sub imperiul dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, însă faptul
stipulării unei dobânzi mai mari decât cea legală nu are drept consecință
scutirea împrumutatului de obligația de restituire a sumei împrumutate.
Împotriva acestei hotărâri, în
termen legal, au declarat recurs pârâții care, invocând art. 304 pct. 6 și 8 C.
proc. civ., susțin, în esență, că prin hotărârea atacată s-a acordat
reclamantului ceea ce nu s-a cerut, deoarece acesta nu a solicitat suma de
4.475 dolari SUA. Pârâții nu au recunoscut că datorează suma stabilită de
instanță, iar cererea reclamantului s-a întemeiat pe cel de al doilea contract
și nu pe primul contract.
Susțin recurenții, că au recunoscut
primirea sumei de 4.000 dolari SUA în baza primului contract, încheiat în anul
1999, iar prin reținerea de către instanța de apel că primul contract a fost
înlocuit cu cel de al doilea contract s-a dat eficiență unui act prin care se
tinde la îmbogățirea fără just temei.
Se mai susține, că nu pârâții au
fost cei care au recunoscut înlocuirea primului contract, așa cum greșit se
reține prin hotărârea recurată. Recunoașterea aparține reclamantului care, la
întrebarea nr. 1 din interogatoriul luat de pârâți, a invocat faptul că prin al
doilea contract s-a completat primul contract care avea ca obiect 4.475 dolari
SUA.
Recurenții arată că, neavând
posibilități materiale să achite suma împrumutată conform primului contract, au
fost forțați de reclamant și de împrejurări să semneze al doilea contract
nelegal, conceput de reclamant pentru a obține sume de bani ce nu au fost
împrumutate, contract care fiind încheiat sub imperiul O.G. nr. 9/2000 este
lovit de nulitate absolută, pentru că diferența de 5.625 dolari SUA, dintre
suma împrumutată în anul 1999 și cea înscrisă în contractul datat 5 mai 2000,
reprezintă dobânzi capitalizate pentru perioada 14 septembrie 1999-5 mai 2000.
Se critică hotărârea și cu privire
la cheltuielile de judecată, recurenții arătând că în hotărâre nu se precizează
ce reprezintă suma la plata căreia au fost obligați, precizare ce se impunea a
fi făcută, față de soluția admiterii acțiunii doar în parte.
Intimatul a formulat întâmpinare, în
care a invocat faptul că, deși recursul poate fi formulat numai pentru motivele
de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenții nu arată care
sunt motivele de nelegalitate, neindicând în concret ce prevederi au fost
încălcate.
Arată intimatul, că susținerile
recurenților nu sunt întemeiate, deoarece art. 9 din O.G. nr. 9/2000 prevede că
este nulă obligația de a plăti o dobândă mai mare, însă recurenții au fost
obligați să plătească numai suma împrumutată, iar cheltuielile de judecată au
fost acordate parțial, în limita admiterii pretențiilor.
Pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare, se va respinge atât excepția invocată de intimat privind
nulitatea recursului, cât și recursul declarat de pârâți.
Recurenții au invocat art. 304 pct.
6 și 8 C. proc. civ. și au formulat critici în sensul textelor invocate, însă
prin hotărârea atacată nu s-a dat ceea ce nu s-a cerut și nu s-a interpretat
greșit actul juridic (contractul) dedus judecății.
Prin acțiune reclamantul a cerut ca
pârâții să fie obligați să-i restituie suma de 10.100 dolari SUA, împrumutată
acestora conform contractului nr. 28 din 5 mai 2000, iar prin hotărârea atacată
pârâții-recurenți au fost obligați să-i plătească numai suma de 4.475 dolari
SUA care, deși împrumutată în anul 1999, este inclusă în suma înscrisă în
contractul încheiat la data de 5 mai 2000.
Faptul că suma de 4.475 dolari SUA,
înscrisă în contractul încheiat la data de 14 august 1999, se include în suma
pretinsă prin acțiune, rezultă atât din modul în care pârâții au formulat
întrebarea nr.1 din interogatoriul aflat la fila 19 din dosarul instanței de
fond, cât și din răspunsul dat de reclamant la această întrebare.
De asemenea, în întâmpinarea
formulată de pârâți se arată că acțiunea este întemeiată în parte, iar în
motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 14551 din 14
noiembrie 2000, aceștia precizează că numai suma de 4.475 dolari SUA înscrisă
în contractul încheiat la data de 14 august 1999 a făcut obiectul împrumutului,
deoarece contractul de împrumut încheiat la data de 5 mai 2000 reprezintă o
prelungire a primului contract.
Prin urmare, potrivit acestor
susțineri, la data de 14 august 1999 intimatul-reclamant a împrumutat
recurenților-pârâți suma de 4.475 dolari SUA.
Încheierea contractului de împrumut
din data de 5 mai 2000 a fost determinată de faptul nerestituirii de către
recurenți a sumei împrumutate în anul 1999. În acest contract a fost înscrisă
suma de 10.100 dolari SUA, în care este inclusă suma împrumutată anterior (care
a făcut obiectul contractului încheiat la data de 14 august 1999), iar
diferența de 5.625 dolari SUA reprezintă dobânzi, conform susținerii
recurenților sau conform susținerii intimatului, penalități pentru
nerestituirea la termen a sumei împrumutate.
Întrucât înscrierea sumei primită de
recurenți în anul 1999 în contractul încheiat la data de 5 mai 2000 nu este
contestată de nici una din părți, prin obligarea pârâților la plata sumei
împrumutate nu s-a acordat ceea ce nu s-a cerut prin acțiune, așa cum susțin
recurenții.
De asemenea, actul juridic dedus
judecății (contractul) a fost corect interpretat, deoarece conținutul concret
al contractului de împrumut, a sensului și întinderii lui și a obligațiilor
cărora el le dă naștere rezultă din susținerile părților.
Pe baza acestor susțineri, instanța
de apel a reținut că recurenții-pârâți datorează reclamantului numai suma de
4.475 dolari SUA, împrumutată de aceștia, înscrisă în ambele contracte
încheiate de părți, nu și diferența de 5.625 dolari SUA, deoarece această sumă
reprezintă obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în
condițiile O.G. nr. 9/2000, obligație care, conform art. 9 din ordonanță, este
nulă de drept.
Neîntemeiată este și critica
privitoare la cheltuielile de judecată.
În hotărârea atacată este indicat ca
temei al acordării cheltuielilor de judecată art. 274 C. proc. civ. Textul
stabilește obligația părții care cade în pretenții de a plăti părții care a
câștigat procesul cheltuielile efectuate cu procesul.
Poziția de parte câștigătoare în
proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și
rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, iar prin parte
câștigătoare se înțelege partea care a obținut definitiv câștig de cauză.
De aceea, părții ale cărei pretenții
au fost admise doar parțial i se acordă cheltuielile de judecată proporțional
cu pretențiile admise.
Or, în prezenta cauză cheltuielile
efectuate de reclamant, reprezentând taxe de timbru și onorarii avocat la
instanțele de fond și apel, sunt mai mari decât cele acordate prin hotărârea
atacată, instanța de apel stabilind suma la care au fost obligați pârâții,
proporțional cu pretențiile admise, 4.475 dolari SUA.
Prin urmare, pentru considerentele
expuse, va fi respinsă excepția invocată de intimat, se va respinge recursul
declarat de pârâți și, conform art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi
obligați să plătească intimatului cheltuielile de judecată efectuate în recurs,
reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția privind nulitatea
recursului invocată de intimat.
Respinge recursul declarat de pârâții
G.V. și G.G. împotriva deciziei civile nr. 421 din 9 octombrie 2003 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă.
Obligă recurenții să plătească
intimatului suma de 10 milioane lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2005.