ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 14551 din

14 noiembrie 2000, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea

formulată de reclamantul D.I.V., în contradictoriu cu pârâții G.V. și G.G. și

i-a obligat pe pârâți să-i plătească reclamantului suma de 10.100 dolari SUA

sau echivalentul în lei la data efectuării plății, la cursul B.N.R., penalități

de întârziere de 1.010 dolari SUA sau echivalentul în lei a acestei sume și

22.179.000 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin decizia civilă nr. 1751/A din 21 mai 2001, a admis apelul declarat

de pârâți împotriva acestei hotărâri, a anulat hotărârea apelată și a trimis

cauza spre competentă soluționare secției comerciale a Tribunalului București,

iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 3370 din 27 noiembrie

2001, admițând recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a

trimis cauza aceluiași tribunal pentru rejudecarea apelului.

Tribunalul București, prin decizia

civilă nr. 553 A din 20 martie 2002, a admis apelul declarat de pârâți, a

anulat sentința și a fixat termen pentru soluționarea cauzei în fond, reținând

că acțiunea fiind înregistrată anterior datei când s-a modificat competența

materială a instanțelor, prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001, în

raport cu valoarea pretențiilor de 287.637.900 lei competent material să

soluționeze pricina în primă instanță este tribunalul și nu judecătoria.

Soluționând cauza în fond, prin

decizia civilă nr. 2239/A din 8 noiembrie 2002, Tribunalul București a respins

acțiunea formulată de reclamant, reținând că prin încheierea contractului de

împrumut s-au încălcat dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 163 din 3 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant

și a anulat hotărârea apelată, reținând că tribunalul greșit a soluționat cauza

în primă instanță în complet alcătuit din doi judecători.

În fond, pricina a fost soluționată

de Curtea de Apel București, la data de 9 octombrie 2003, când, prin decizia

civilă nr. 421, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și au fost

obligați pârâții să-i restituie suma de 4475 dolari SUA sau echivalentul în lei

la data restituirii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a reținut că reclamantul a invocat prin acțiune contractul de

împrumut nr. 28 din 5 mai 2000, încheiat de părți în condițiile art. 1576, art.

1577 C. civ., pentru suma de 10.100 dolari SUA, în care s-a stipulat ca dată de

restituire 5 iunie 2000. Acest contract a fost încheiat pentru că pârâții nu

și-au achitat datoria de 4.475 dolari SUA, stabilită prin contactul de împrumut

încheiat la data de 14 august 1999, cu termen de executare la data de 14

septembrie 1999.

Reține instanța, că cel de al doilea

contract invocat în acțiune nu poate fi analizat decât în raport cu primul

contract pe care l-a înlocuit, fapt necontestat de pârâți.

De aceea, pretențiile reclamantului

sunt întemeiate doar pentru suma de 4.475 dolari SUA. Contractul din data de 5

mai 2000 este încheiat sub imperiul dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, însă faptul

stipulării unei dobânzi mai mari decât cea legală nu are drept consecință

scutirea împrumutatului de obligația de restituire a sumei împrumutate.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, au declarat recurs pârâții care, invocând art. 304 pct. 6 și 8 C.

proc. civ., susțin, în esență, că prin hotărârea atacată s-a acordat

reclamantului ceea ce nu s-a cerut, deoarece acesta nu a solicitat suma de

4.475 dolari SUA. Pârâții nu au recunoscut că datorează suma stabilită de

instanță, iar cererea reclamantului s-a întemeiat pe cel de al doilea contract

și nu pe primul contract.

Susțin recurenții, că au recunoscut

primirea sumei de 4.000 dolari SUA în baza primului contract, încheiat în anul

1999, iar prin reținerea de către instanța de apel că primul contract a fost

înlocuit cu cel de al doilea contract s-a dat eficiență unui act prin care se

tinde la îmbogățirea fără just temei.

Se mai susține, că nu pârâții au

fost cei care au recunoscut înlocuirea primului contract, așa cum greșit se

reține prin hotărârea recurată. Recunoașterea aparține reclamantului care, la

întrebarea nr. 1 din interogatoriul luat de pârâți, a invocat faptul că prin al

doilea contract s-a completat primul contract care avea ca obiect 4.475 dolari

SUA.

Recurenții arată că, neavând

posibilități materiale să achite suma împrumutată conform primului contract, au

fost forțați de reclamant și de împrejurări să semneze al doilea contract

nelegal, conceput de reclamant pentru a obține sume de bani ce nu au fost

împrumutate, contract care fiind încheiat sub imperiul O.G. nr. 9/2000 este

lovit de nulitate absolută, pentru că diferența de 5.625 dolari SUA, dintre

suma împrumutată în anul 1999 și cea înscrisă în contractul datat 5 mai 2000,

reprezintă dobânzi capitalizate pentru perioada 14 septembrie 1999-5 mai 2000.

Se critică hotărârea și cu privire

la cheltuielile de judecată, recurenții arătând că în hotărâre nu se precizează

ce reprezintă suma la plata căreia au fost obligați, precizare ce se impunea a

fi făcută, față de soluția admiterii acțiunii doar în parte.

Intimatul a formulat întâmpinare, în

care a invocat faptul că, deși recursul poate fi formulat numai pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenții nu arată care

sunt motivele de nelegalitate, neindicând în concret ce prevederi au fost

încălcate.

Arată intimatul, că susținerile

recurenților nu sunt întemeiate, deoarece art. 9 din O.G. nr. 9/2000 prevede că

este nulă obligația de a plăti o dobândă mai mare, însă recurenții au fost

obligați să plătească numai suma împrumutată, iar cheltuielile de judecată au

fost acordate parțial, în limita admiterii pretențiilor.

Pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare, se va respinge atât excepția invocată de intimat privind

nulitatea recursului, cât și recursul declarat de pârâți.

Recurenții au invocat art. 304 pct.

6 și 8 C. proc. civ. și au formulat critici în sensul textelor invocate, însă

prin hotărârea atacată nu s-a dat ceea ce nu s-a cerut și nu s-a interpretat

greșit actul juridic (contractul) dedus judecății.

Prin acțiune reclamantul a cerut ca

pârâții să fie obligați să-i restituie suma de 10.100 dolari SUA, împrumutată

acestora conform contractului nr. 28 din 5 mai 2000, iar prin hotărârea atacată

pârâții-recurenți au fost obligați să-i plătească numai suma de 4.475 dolari

SUA care, deși împrumutată în anul 1999, este inclusă în suma înscrisă în

contractul încheiat la data de 5 mai 2000.

Faptul că suma de 4.475 dolari SUA,

înscrisă în contractul încheiat la data de 14 august 1999, se include în suma

pretinsă prin acțiune, rezultă atât din modul în care pârâții au formulat

întrebarea nr.1 din interogatoriul aflat la fila 19 din dosarul instanței de

fond, cât și din răspunsul dat de reclamant la această întrebare.

De asemenea, în întâmpinarea

formulată de pârâți se arată că acțiunea este întemeiată în parte, iar în

motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 14551 din 14

noiembrie 2000, aceștia precizează că numai suma de 4.475 dolari SUA înscrisă

în contractul încheiat la data de 14 august 1999 a făcut obiectul împrumutului,

deoarece contractul de împrumut încheiat la data de 5 mai 2000 reprezintă o

prelungire a primului contract.

Prin urmare, potrivit acestor

susțineri, la data de 14 august 1999 intimatul-reclamant a împrumutat

recurenților-pârâți suma de 4.475 dolari SUA.

Încheierea contractului de împrumut

din data de 5 mai 2000 a fost determinată de faptul nerestituirii de către

recurenți a sumei împrumutate în anul 1999. În acest contract a fost înscrisă

suma de 10.100 dolari SUA, în care este inclusă suma împrumutată anterior (care

a făcut obiectul contractului încheiat la data de 14 august 1999), iar

diferența de 5.625 dolari SUA reprezintă dobânzi, conform susținerii

recurenților sau conform susținerii intimatului, penalități pentru

nerestituirea la termen a sumei împrumutate.

Întrucât înscrierea sumei primită de

recurenți în anul 1999 în contractul încheiat la data de 5 mai 2000 nu este

contestată de nici una din părți, prin obligarea pârâților la plata sumei

împrumutate nu s-a acordat ceea ce nu s-a cerut prin acțiune, așa cum susțin

recurenții.

De asemenea, actul juridic dedus

judecății (contractul) a fost corect interpretat, deoarece conținutul concret

al contractului de împrumut, a sensului și întinderii lui și a obligațiilor

cărora el le dă naștere rezultă din susținerile părților.

Pe baza acestor susțineri, instanța

de apel a reținut că recurenții-pârâți datorează reclamantului numai suma de

4.475 dolari SUA, împrumutată de aceștia, înscrisă în ambele contracte

încheiate de părți, nu și diferența de 5.625 dolari SUA, deoarece această sumă

reprezintă obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în

condițiile O.G. nr. 9/2000, obligație care, conform art. 9 din ordonanță, este

nulă de drept.

Neîntemeiată este și critica

privitoare la cheltuielile de judecată.

În hotărârea atacată este indicat ca

temei al acordării cheltuielilor de judecată art. 274 C. proc. civ. Textul

stabilește obligația părții care cade în pretenții de a plăti părții care a

câștigat procesul cheltuielile efectuate cu procesul.

Poziția de parte câștigătoare în

proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și

rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, iar prin parte

câștigătoare se înțelege partea care a obținut definitiv câștig de cauză.

De aceea, părții ale cărei pretenții

au fost admise doar parțial i se acordă cheltuielile de judecată proporțional

cu pretențiile admise.

Or, în prezenta cauză cheltuielile

efectuate de reclamant, reprezentând taxe de timbru și onorarii avocat la

instanțele de fond și apel, sunt mai mari decât cele acordate prin hotărârea

atacată, instanța de apel stabilind suma la care au fost obligați pârâții,

proporțional cu pretențiile admise, 4.475 dolari SUA.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, va fi respinsă excepția invocată de intimat, se va respinge recursul

declarat de pârâți și, conform art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi

obligați să plătească intimatului cheltuielile de judecată efectuate în recurs,

reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția privind nulitatea

recursului invocată de intimat.

Respinge recursul declarat de pârâții

G.V. și G.G. împotriva deciziei civile nr. 421 din 9 octombrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții să plătească

intimatului suma de 10 milioane lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2005.