ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 634/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

S.M. a chemat în judecată S.C. A. Bucium, Iași

solicitând să fie obligată să-i restituie imobilul compus din teren în

suprafață de 5 ha, cu construcții, care i-a fost confiscat abuziv în anul 1949.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria

Iași, prin sentința civilă nr. 15080 din 17 septembrie 2001, și-a declinat competența

în favoarea Tribunalului Iași având în vedere prevederile art. 23 și art. 24

din Legea nr. 10/2001.

În primă instanță Tribunalul Iași, prin sentința

civilă nr. 218 din 14 martie 2002, a respins acțiunea ca prematur formulată.

Apelul declarat de reclamant a fost respins de

Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 20 din 18 iunie 2002.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut

următoarele:

S.M. a notificat persoana juridică deținătoare,

pârâtă în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 solicitând restituirea în

natură a imobilului.

În ședința din 28 mai 2001, luând în examinare

notificarea, Consiliul de Administrație al societății comerciale pârâte a

apreciat că actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate asupra

imobilului sunt neîndestulătoare, situație comunicată la data de 13 iulie 2001

petentului, care a fost invitat „să depună la secretariatul societății actele

prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind proprietatea asupra imobilului”, cu

precizarea că, „după ce vor fi anexate actele necesare Consiliului de

Administrație va putea lua o decizie corectă”.

Cum persoana îndreptățită la restituirea

imobilului nu a dat curs invitației ce i-a fost adresată, procedura

administrativă prealabilă nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii care,

în cazul unei rezolvări nefavorabile, poate fi atacată în justiție.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamantul

a declarat recurs. Fără a invoca vreunul din motivele de casare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., recurentul își exprimă nemulțumirea pentru faptul că

instanța nu a dat curs cererii sale privind suspendarea judecării apelului.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor înscrise în Titlul V,

Capitolul I din codul de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară

de atac, de reformare, nedevolutivă, calificată ca atare de lege întrucât, în

principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei, care poate fi exercitată

numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Cererea de recurs „va cuprinde” arătarea

motivelor de casare și dezvoltarea lor [art. 303 alin. (3) C. proc. civ.].

Numai în cazul unei hotărâri care, potrivit art.

304

1

C. proc. civ., nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este

limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să

examineze cauza sub toate aspectele.

În considerarea celor ce preced, văzând că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și,

totodată, că nu se putea da curs cererii apelantului de suspendare a judecării

cauzei întrucât, fiind prezent la dezbateri, reclamantul intimatei s-a opus la

suspendare astfel că nu erau aplicabile dispozițiile art. 242 C. proc. civ. iar

prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu au fost invocate, recursul se

privește ca nefondat urmând a fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva

deciziei civile nr. 20 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel Iași, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

februarie 2003.