ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2870/2006

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1025 din 15

decembrie 2004 Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta

F.A.J.H.M. împotriva pârâtului Consiliul Județean Iași, a anulat dispoziția nr.

65 din 3 martie 2004 emisă de pârât, a dispus restituirea în natură a

imobilului situat în Iași, compus din teren în suprafață de 10 000 mp și

construcție și a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 17 august 1935, V.A. a

dobândit în proprietate, prin contract de vânzare-cumpărare, 5 hectare de

teren, pe care se aflau diverși pomi roditori, plantații de aproximativ 1

hectar de vie, casă, atenansă, edicurile viei și recolta.

În perioada 1936-1937 pe același

teren s-a edificat o construcție, susținerile reclamantei pe acest aspect fiind

dovedite cu certificatul eliberat de Primăria comunei Bucium la data de 6

noiembrie 1945, precum și prin aplicarea prezumției instituite de art. 492 C.

civ. conform căreia construcțiile, plantațiile și lucrările efectuate pe un

fond sunt socotite, dacă nu se dovedește contrariul, că au fost făcute de

proprietarul terenului cu materialele sale.

Reclamanta este moștenitoarea

numitei V.A., fapt dovedit cu certificatul de moștenitor nr. 1562 din 23

octombrie 1985, fiind descendentă de gradul I a defunctei.

În anul 1945 imobilul în litigiu a

fost rechiziționat temporar, proprietara pierzându-și folosința bunului până la

data de 3 noiembrie 1945.

După această dată, imobilul nu a mai

fost restituit proprietarei, ceea ce nu poate reprezenta decât un abuz și, în

termenii legii, o preluare abuzivă, în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr.

10/2001.

În drept, tribunalul și-a întemeiat

soluția pe dispozițiile art. 1, art. 2, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001

și a mai reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 din aceeași

lege, deoarece acesta are în vedere numai imobilele preluate cu titlu valabil,

iar potrivit art. 16 alin. (4) imobilele preluate fără titlu valabil sunt

expres excluse.

Prin decizia civilă nr. 383 din 22 iunie 2005 Curtea de Apel Iași,

secția civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 22 din Legea nr.

10/2001, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) vor fi depuse

ca anexe la notificare odată cu aceasta (...)

Din faptul că legiuitorul folosește

sintagma „acte doveditoare” curtea a tras concluzia că „singurul mijloc de

probă a dreptului de proprietate avut anterior de persoana îndreptățită este

proba cu acte”.

Potrivit dreptului comun, proba

dreptului de proprietate asupra imobilelor, terenuri și construcții, se face

prin exhibarea unui titlu juridic din partea titularului, care poate fi un act

juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv sau

declarativ de proprietate.

Or, cu înscrisurile depuse la dosar,

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra

imobilului construit, certificatul nr. 4991 din 6 noiembrie 1945 emis de

Primăria Bucium neputând fi inclus în categoria actelor doveditoare.

Pe parcursul procesului a decedat

reclamanta, judecata fiind continuată de moștenitoarea acesteia F.I.L., care a

și declarat recurs împotriva deciziei, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, recurenta arată că a făcut

dovada cu acte că autoarea sa a dobândit în proprietate suprafața de 5 hectare

de teren, depunând în acest sens contractul de vindere-cumpărare nr. 2695/1935.

Faptul că imobilul compus din 12

camere și dependințe a aparținut tot autoarei sale este dovedit chiar de

amplasamentul acestuia pe terenul dobândit prin cumpărare.

Pârâtul nu a reușit să răstoarne

prezumția instituită de art. 492 C. civ., care este confirmată de actele depuse

la dosar de reclamantă, din care reiese că pentru această construcție autoarea

sa a plătit impozit.

Prin hotărârea pronunțată, instanța

de apel, respingând în totalitate acțiunea, a privat-o pe reclamantă și de

terenul aferent construcției, pentru care i s-a recunoscut dreptul de

proprietate.

Intimatul a depus la dosar

întâmpinare, invocând nulitatea cererii de recurs pentru lipsa mențiunii

referitoare la denumirea și sediul său, iar în subsidiar solicitând respingerea

recursului ca nefondat, cu motivarea că din întreg probatoriul administrat nu

rezultă că imobilul Casa de Oaspeți Bucium a aparținut autoarei reclamantei, ci

doar faptul că aceasta a avut în proprietate o suprafață de teren și o clădire

cu atenanse, neidentificată, de-a lungul șoselei Iași-Poieni, în cartierul

Bucium.

Excepția nulității cererii de recurs

este nefondată.

Astfel, nulitatea prevăzută de art.

302

1

C. proc. civ. pentru lipsa din cererea de recurs a mențiunilor

referitoare la numele sau domiciliul părților este relativă și expresă. Fiind

relativă, se poate acoperi și fiind expresă, vătămarea se presupune produsă

până la proba contrară.

În speță, dovada că intimatului nu i

s-a produs nici o vătămare rezidă în aceea că, indicându-se de către recurentă

decizia atacată și atașându-se dosarul instanței de apel, intimatul a fost

identificat, legal citat și, înștiințat fiind de judecata recursului, a putut

depune la dosar întâmpinare.

Recursul este fondat și va fi admis în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea fiind pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și cu încălcarea art. 492 C. civ.

În ceea ce privește terenul

solicitat de reclamantă, dreptul de proprietate a fost dovedit chiar

printr-unul din mijloacele de probă pe care instanța de apel le consideră

singurele apte să facă o atare dovadă, și anume contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2965 la dat de 17 august 1935 de fostul Tribunal Județean

Iași, secția a III-a, depus în copie la dosar.

Întrucât cu privire la teren

reclamanta a atașat notificării actul doveditor al dreptului de proprietate al

autoarei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, hotărârea instanței de apel

apare ca fiind pronunțată cu încălcarea textului de lege menționat.

În ceea ce privește construcția

compusă din 12 camere și dependințe, reclamanta nu a putut prezenta un act

constitutiv sau declarativ de drepturi, așa cum pretinde instanța de apel, care

interpretează dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca restrângând

posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate la proba cu înscrisuri.

O astfel de interpretare nu poate fi

primită, deoarece ar însemna că de măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială pot beneficia numai acele persoane care au dobândit proprietatea în

temeiul unui asemenea act.

În realitate, textul de lege

menționat face referire la dovezile care pot însoți notificarea în

materialitatea sa și nu poate aduce atingere altor texte de lege care

reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

Cum reclamanta a pretins că autoarea

sa a edificat construcția pe terenul cumpărat în anul 1935, cum construcția

este amplasată pe acest teren, iar pârâtul nu a făcut vreo dovadă contrară, în

mod legal prima instanță a reținut că proprietatea asupra construcției a fost

dobândită prin accesiune, conform art. 492 C. civ. și că moștenitoarea

proprietarei inițiale este îndreptățită la restituirea în natură a întregului

imobil, compus din teren și construcție, conform art. 2, art. 7 și art. 9 din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 18 alin. (3) din aceeași lege, invocate de pârât în apel, acestea nu pot

fi aplicate în speță, deoarece în sprijinul afirmației potrivit căreia prin

supraetajarea construcției a rezultat un imobil nou nu s-a administrat nici o

dovadă.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia

recurată și, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul

declarat de pârât împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de F.I.L.

împotriva deciziei civile nr. 383 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Iași,

casează decizia recurată și respinge ca nefondat apelul declarat de pârât

împotriva sentinței civile nr. 1025 din 15 decembrie 2004 a Tribunalului Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2006.