ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2003

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea nr. 1861 din 18 iulie 2001,

Judecătoria Mangalia a admis cererea reclamantei B.I.R., prin lichidator SC R.V.A.

SA București, și, conform art. 206 și 61 din Legea nr. 58/1934, modificată prin

O.G. nr. 11/1993, a dispus învestirea cu formulă executorie a biletului la

ordin în valoare de 20 miliarde lei, emis de pârâta-debitoare SC M. SA, la data

de 12 martie 1999, fără protest și cu condiția la vedere în favoarea creditoarei

B.I.R., Agenția Mangalia.

Tribunalul Constanța, prin decizia civilă nr. 55 din

25 septembrie 2001, a respins recursul pârâtei debitoare, ca nefondat.

În contra acestor soluții, procurorul general a

formulat un recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

solicitând, în esență, casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, respingerea

acțiunii reclamantei creditoare, întrucât instanțele nu s-au preocupat de soluționarea

excepțiilor privind nulitatea cererii de învestire cu formulă executorie a

biletului la ordin și a lipsei calității de reprezentant a celei ce a semnat

cererea. Iar pe de altă parte, au fost ignorate dispozițiile legale, privind

nelegalitatea biletului la ordin, (art. 104 pct. 3 din Legea 58/1934) privind

scadența, denumirea creditorului, locul plății și semnătura emitentului, precum

și faptul că biletul la ordin a fost emis și subscris de debitorul din raportul

fundamental.

Recursul în anulare este nefondat pentru cele ce se

vor arăta în continuare:

Este necontestat că, în speță, în temeiul

contractului de credit nr. 336 din 1999, recunoscut și de pârâtă prin recursul

scris (raportul juridic fundamental dintre părți), pârâta debitoare a emis, la

data de 12 martie 1999, un bilet la ordin cu termen scadent la 9 iulie 2001,

pentru suma de 20 miliarde lei, în favoarea reclamantei B.I.R. – Agenția

Mangalia.

În esență, recursul în anulare critică soluția

instanțelor, care au dispus învestirea cu formulă executorie a biletului la

ordin în litigiu, atât sub aspectul nulității cererii creditoarei, conform art.

333 C. proc. civ., cât și în ce privește nulitatea biletului la ordin în raport

cu art. 36 și art. 104 din Legea nr. 58/1934.

În ceea ce privește regularitatea cererii de învestire

cu formulă executorie a biletului la ordin emis de pârâta-debitoare, se

constată că cererea reclamantei cuprinde toate cerințele legale, privitoare la art.

333 C. proc. civ. – numele și domiciliul celui care o face și cele ale

persoanelor pe care acestea cere să fie chemate în fața instanței, precum și

arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii și semnătura.

Astfel că, dată fiind situația juridică actuală a

creditoarei, acțiunea privind învestirea cu formulă executorie a fost legal

formulată, semnată și ștampilată de lichidator – SC R.V.A. SA București, cu

respectarea art. 87 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile din recursul în anulare,

referitoare la nulitatea biletului la ordin în discuție, se constată că nici

acestea nu pot fi primite.

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin

este un titlu de credit la ordin, formal și complet, care cuprinde încorporată

o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată a unei sume de bani

de către semnatarii săi, ținută solidar pentru executarea obligației.

Biletul la ordin nu este un înscris sub semnătură

privată, prin care o persoană – emitent sau subscriitor - se obligă să

plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane, numită beneficiar, sau

la ordinul acesteia.

Rezultă, deci, că biletul la ordin se aseamănă cu o

recunoaștere de datorie de către debitor, care, în calitate de emitent, se

obligă să plătească o sumă de bani la scadență, în baza existenței unui raport

juridic fundamental (în speță, contractul de credit), iar beneficiarul, în

calitate de creditor, este îndreptățit să primească plata, or, plata se face la

ordinul său.

În cauza de față, creditoarea beneficiară a biletului

la ordin și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 61 și art. 106 din Legea cambiei

și biletului la ordin nr. 58/1934, cu modificările sale ulterioare, alegând

drept cale de valorificare a acestui titlu de credit, procedura învestirii cu

formulă executorie, pentru soluționarea căreia instanța judecătorească trebuie

să verifice îndeplinirea condițiilor formale ale acestui titlu, respectiv, învestirea,

operând, conform art. 269 C. proc. civ.

În situația în care debitorul dorea să pună în

discuție valabilitatea titlului, invocând anumite excepții care îl apără de

obligație, după primirea somației de plată putea exercita dreptul de opoziție

la executare, în termen de 5 zile, conform art. 62 din Legea nr. 58/1934, ceea

ce presupune un adevărat proces cambial pornit de debitor și nu o procedură

necontencioasă ca cea de față, în care ne aflăm, inițiată de creditoare.

Astfel că biletul la ordin respectiv este emis fără

protest, clauză care este de natură a scuti beneficiarul său de obligația de a

formula protest pentru neplată și are o scadență certă stabilită pentru data de

9 iulie 2001.

De asemenea, se constată că menționarea prescurtată a

denumirii firmei nu poate atrage nulitatea biletului la ordin, acesta

cuprinzând toate elementele de identificare ale emitentului, fiind semnat de

persoana abilitată legal, beneficiară a sumei și dotei scadenței, în locul

plății.

Astfel că neregularitatea privind mențiunile cuprinse

în biletul la ordin, semnalate de pârâta debitoare, care invocă, practic,

propria sa turpitudine în emiterea înscrisului, nu pot conduce la nulitatea

titlului și la exonerarea sa de plata sumei la care s-a angajat legal, așa cum

greșit se propune prin recursul în anulare de față.

Cu alte cuvinte, biletul la ordin aflat în discuție

constituia un titlu legal, conform, art. 104 din Legea nr. 58/1938, în temeiul

căruia reclamanta creditoare, prin lichidator, este îndreptățită a cere

executarea lui, ceea ce corect s-a hotărât de instanțe, care au dispus învestirea

lui cu formulă executorie.

În această situație, este nerelevantă susținerea din

recursul în anulare, privind plata dobânzilor, care nu este afectată în nici un

fel de menținerea din B.O., referitoare la faptul că suma de plată reprezintă

credit și dobânzi restante, care explică în acest fel raportul juridic

fundamental pentru care s-a emis titlul respectiv.

În consecință, recursul în anulare de față se privește

ca nefondat în raport cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. și va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva încheierii nr.

1861 din 18 iulie 2001 a Judecătoriei Mangalia și a deciziei nr. 55 din 25 septembrie

2001 a Tribunalului Constanța, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie

2003.