ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 1861 din 18 iulie 2001, Judecătoria Mangalia a admis cererea reclamantei B.I.R., prin lichidator SC R.V.A. SA București, și, conform art. 206 și 61 din Legea nr. 58/1934, modificată prin O.G. nr. 11/1993, a dispus învestirea cu formulă executorie a biletului la ordin în valoare de 20 miliarde lei, emis de pârâta-debitoare SC M. SA, la data de 12 martie 1999, fără protest și cu condiția la vedere în favoarea creditoarei B.I.R., Agenția Mangalia. Tribunalul Constanța, prin decizia civilă nr. 55 din 25 septembrie 2001, a respins recursul pârâtei debitoare, ca nefondat. În contra acestor soluții, procurorul general a formulat un recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., solicitând, în esență, casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei creditoare, întrucât instanțele nu s-au preocupat de soluționarea excepțiilor privind nulitatea cererii de învestire cu formulă executorie a biletului la ordin și a lipsei calității de reprezentant a celei ce a semnat cererea. Iar pe de altă parte, au fost ignorate dispozițiile legale, privind nelegalitatea biletului la ordin, (art. 104 pct. 3 din Legea 58/1934) privind scadența, denumirea creditorului, locul plății și semnătura emitentului, precum și faptul că biletul la ordin a fost emis și subscris de debitorul din raportul fundamental.

Recursul în anulare este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Este necontestat că, în speță, în temeiul contractului de credit nr. 336 din 1999, recunoscut și de pârâtă prin recursul scris (raportul juridic fundamental dintre părți), pârâta debitoare a emis, la data de 12 martie 1999, un bilet la ordin cu termen scadent la 9 iulie 2001, pentru suma de 20 miliarde lei, în favoarea reclamantei B.I.R. – Agenția Mangalia. În esență, recursul în anulare critică soluția instanțelor, care au dispus învestirea cu formulă executorie a biletului la ordin în litigiu, atât sub aspectul nulității cererii creditoarei, conform art. 333 C. proc. civ., cât și în ce privește nulitatea biletului la ordin în raport cu art. 36 și art. 104 din Legea nr. 58/1934.

În ceea ce privește regularitatea cererii de învestire cu formulă executorie a biletului la ordin emis de pârâta-debitoare, se constată că cererea reclamantei cuprinde toate cerințele legale, privitoare la art. 333 C. proc. civ. – numele și domiciliul celui care o face și cele ale persoanelor pe care acestea cere să fie chemate în fața instanței, precum și arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii și semnătura. Astfel că, dată fiind situația juridică actuală a creditoarei, acțiunea privind învestirea cu formulă executorie a fost legal formulată, semnată și ștampilată de lichidator – SC R.V.A. SA București, cu respectarea art. 87 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile din recursul în anulare, referitoare la nulitatea biletului la ordin în discuție, se constată că nici acestea nu pot fi primite.

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit la ordin, formal și complet, care cuprinde încorporată o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ținută solidar pentru executarea obligației. Biletul la ordin nu este un înscris sub semnătură privată, prin care o persoană – emitent sau subscriitor - se obligă să plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Rezultă, deci, că biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaștere de datorie de către debitor, care, în calitate de emitent, se obligă să plătească o sumă de bani la scadență, în baza existenței unui raport juridic fundamental (în speță, contractul de credit), iar beneficiarul, în calitate de creditor, este îndreptățit să primească plata, or, plata se face la ordinul său.

În cauza de față, creditoarea beneficiară a biletului la ordin și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 61 și art. 106 din Legea cambiei și biletului la ordin nr. 58/1934, cu modificările sale ulterioare, alegând drept cale de valorificare a acestui titlu de credit, procedura învestirii cu formulă executorie, pentru soluționarea căreia instanța judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor formale ale acestui titlu, respectiv, învestirea, operând, conform art. 269 C. proc. civ. În situația în care debitorul dorea să pună în discuție valabilitatea titlului, invocând anumite excepții care îl apără de obligație, după primirea somației de plată putea exercita dreptul de opoziție la executare, în termen de 5 zile, conform art. 62 din Legea nr. 58/1934, ceea ce presupune un adevărat proces cambial pornit de debitor și nu o procedură necontencioasă ca cea de față, în care ne aflăm, inițiată de creditoare.

Astfel că biletul la ordin respectiv este emis fără protest, clauză care este de natură a scuti beneficiarul său de obligația de a formula protest pentru neplată și are o scadență certă stabilită pentru data de 9 iulie 2001. De asemenea, se constată că menționarea prescurtată a denumirii firmei nu poate atrage nulitatea biletului la ordin, acesta cuprinzând toate elementele de identificare ale emitentului, fiind semnat de persoana abilitată legal, beneficiară a sumei și dotei scadenței, în locul plății. Astfel că neregularitatea privind mențiunile cuprinse în biletul la ordin, semnalate de pârâta debitoare, care invocă, practic, propria sa turpitudine în emiterea înscrisului, nu pot conduce la nulitatea titlului și la exonerarea sa de plata sumei la care s-a angajat legal, așa cum greșit se propune prin recursul în anulare de față.

Cu alte cuvinte, biletul la ordin aflat în discuție constituia un titlu legal, conform, art. 104 din Legea nr. 58/1938, în temeiul căruia reclamanta creditoare, prin lichidator, este îndreptățită a cere executarea lui, ceea ce corect s-a hotărât de instanțe, care au dispus învestirea lui cu formulă executorie. În această situație, este nerelevantă susținerea din recursul în anulare, privind plata dobânzilor, care nu este afectată în nici un fel de menținerea din B.O., referitoare la faptul că suma de plată reprezintă credit și dobânzi restante, care explică în acest fel raportul juridic fundamental pentru care s-a emis titlul respectiv. În consecință, recursul în anulare de față se privește ca nefondat în raport cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva încheierii nr. 1861 din 18 iulie 2001 a Judecătoriei Mangalia și a deciziei nr. 55 din 25 septembrie 2001 a Tribunalului Constanța, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2003.