ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2942/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

13 februarie 2001, reclamantul M.A., cetățean palestinian, a chemat în judecată

Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Ordinului nr. 1242

din 26 octombrie 2000, prin care a fost declarat indezirabil pentru România o

perioadă de 5 ani, pentru rațiuni care privesc siguranța națională.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că se află în

România din anul 1994, absolvind Facultatea de Farmacie din cadrul

Universității Ovidius din Constanța și fiind înscris la doctorat.

Ordinul emis de pârât, a precizat

reclamantul, este nelegal, întrucât nu a săvârșit fapte care să justifice

ridicarea dreptului de ședere în România.

Prin sentința civilă nr. 453 din 10

aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea și a dispus anularea Ordinului nr. 1242 din 26 octombrie 2000.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că actul administrativ în litigiu, nefiind un înscris

referitor la siguranța națională, poate fi atacat în justiție pe calea

contenciosului administrativ, astfel încât este neîntemeiată excepția invocată

de pârât, privind inadmisibilitatea acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța a

constatat că ordinul atacat nu este motivat în fapt, pentru a justifica măsura

dispusă, declararea reclamantului ca indezirabil pentru România pe o perioadă

de 5 ani și aducând atingere drepturilor cetățeanului străin, recunoscute de

lege, se impune a fi anulat.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâtul a învederat

inadmisibilitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 2 lit. a) teza II din

Legea nr. 29/1990, potrivit cărora nu pot fi atacate în justiție actele

administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului.

În cauză, ordinul atacat a fost emis

conform art. 4 lit. a) și d), cu referire la art. 20 din Legea nr. 25/1969, ca

urmare a faptului că reclamantul a desfășurat activități din cele prevăzute de

art. 3

lit. i) din Legea nr. 51/1991

privind

siguranța națională.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat

că nemotivarea ordinului este consecința faptului că măsura dispusă s-a

întemeiat pe motive de securitate națională, rațiuni care subzistă și care

impun ridicarea dreptului de ședere în România pentru reclamant.

S-a depus la dosar, în recurs,

sentința civilă nr. 1528 din 2 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 6

București, irevocabilă, prin care s-a admis plângerea formulată de reclamant,

s-a desființat hotărârea nr. 97285/h/NR din 15 decembrie 2000 a Oficiului

Național pentru Refugiați și s-a dispus acordarea statutului de refugiat în

România.

Ministerul Administrației și

Internelor a depus la dosar adresa nr. S/894350 din 16 iunie 2003, a

Serviciului Român de Informații – Direcția Juridică, prin care se confirmă că

ordinul atacat a fost emis în baza unei note a S.R.I. care conține date și

informații din categoria informațiilor secrete de stat, potrivit art. 17 lit.

f) din Legea nr. 182/2002.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate și având în vedere prevederile art.304

1

C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se

dispune casarea sentinței și respingerea acțiunii.

Primul motiv de recurs invocat de

pârât, greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, nu este

întemeiat, Curtea urmând a menține soluția adoptată sub acest aspect, de

instanța de fond.

Astfel, ordinul atacat, deși este un

act emis în exercitarea atribuțiilor pe care legea le recunoaște Ministerului

Administrației și Internelor în domeniul siguranței naționale, cuprinde o

măsură administrativă cu caracter individual, comunicată persoanei vizate,

putând fi contestat pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr.

29/1990.

Pe fondul cauzei, criticile

formulate de pârât sunt întemeiate, din probele administrate în cauză rezultând

că măsura declarării reclamantului ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani, a

fost dispusă cu respectarea formelor și procedurilor legale.

Astfel, instanța de fond a

constatat, în mod eronat, nelegalitatea ordinului atacat, pe considerentul că

nu au fost menționate faptele reținute în sarcina reclamantului, ca

reprezentând amenințări la adresa siguranței naționale.

Aceste fapte sunt prevăzute de art.

3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 și art. 4 din Legea nr. 25/1969 privind regimul

juridic al străinilor în România, dispoziții pe care s-a întemeiat ordinul

atacat.

Referitor la conținutul informațiilor respective,

prin art. 10 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României,

s-au reglementat condiții speciale de comunicare, instanța judecătorească

nefiind enumerată printre autoritățile publice cărora le pot fi comunicate

asemenea informații, cum de altfel, nu este instituită nici obligația

comunicării lor către persoana vizată.

Din actele depuse de pârât, în

recurs, rezultă că dreptul de ședere al reclamantului pe teritoriul României a

fost limitat pentru rațiuni care țin de amenințarea pe care o reprezintă acest

cetățean palestinian pentru siguranța națională, în care sens s-a dispus

declararea ca persoană indezirabilă pe timp de 5 ani.

Cât privește Decizia Curții

Constituționale nr. 225 din 16 noiembrie 2000, invocată de reclamant în apărare

și reținută de instanță pentru a justifica soluția adoptată, această decizie nu

are aplicabilitate în cauză.

Măsura contestată de reclamant,

interdicția de a rămâne și de a reveni pe teritoriul României pe o perioadă

determinată, 5 ani, a fost greșit asimilată de instanța de fond cu expulzarea

care, potrivit art. 111 și 117 C. pen., constituie o măsură de siguranță ce se

dispune, pe un interval de timp nedeterminat, față de cetățeanul străin care a

comis fapte prevăzute de legea penală.

Din acest punct de vedere, s-a

reținut greșit nelegalitatea ordinului, în raport de dispozițiile Deciziei nr.

225 din 16 noiembrie 2000 a Curții Constituționale, care privesc măsura

expulzării, ce poate fi hotărâtă doar de justiție.

Nici calitatea de refugiat a

reclamantului, dobândită în baza sentinței civile nr. 1528/2001 a Judecătoriei

sectorului 6 București, după emiterea ordinului contestat, nu este de natură să

afecteze legalitatea actului administrativ în litigiu.

Consecința statutului de refugiat

recunoscut reclamantului este numai interdicția trimiterii lui în teritorii

unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate, pe motive de rasă, religie,

naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice,

interdicție prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. m) din O.G. nr. 102/2000, de

art. 33 alin. (1) din Convenția privind Statutul Refugiaților și de Protocolul

privind Statutul Refugiaților, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991.

În consecință, Curtea reține că Ordinul nr.

1242/2000 nu aduce nici o atingere unor drepturi recunoscute de lege

reclamantului și fiind emis cu respectarea formelor și procedurilor legale,

urmează a fi menținut, ca o consecință a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul de Interne, în prezent Ministerul Administrației și Internelor

împotriva, sentinței civile nr. 453 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, în

fond, respinge acțiunea formulată de M.A.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 octombrie 2003.