ÎCCJ, decizie (scj.ro #85431)

Cetățean

străin. Persoană indezirabilă. Ordin al ministrului de interne. Limitele

controlului judecătoresc. Legalitate

Interdicția cetățeanului străin de a se afla și de a reveni în România pe

o perioadă determinată constituie o măsură de siguranță ce poate fi luată

prin ordin al ministrului de interne, act atacabil în contenciosul

administrativ.

Decizia

nr.311 din 30 ianuarie 2002

Reclamantul A.M.R. a solicitat anularea Ordinului nr.1132 din 12 mai  2000

emis de ministrul de interne, prin care a fost declarat ”persoană indezirabilă”

pentru România pe o perioadă de 5 ani.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că deși a respectat legile țării în

perioada șederii sale în România, a fost nelegal declarat ca fiind persoană

indezirabilă și i-a fost ridicat dreptul  de ședere prin ordinul emis de

ministrul de interne. Ca urmare acestui ordin nelegal, i-a fost anulat și

statutul de refugiat dobândit în România.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul de Interne a invocat, în temeiul art.2

lit.a din Legea nr.29/1990, excepția inadmisibilității acțiunii, motivând că nu

pot fi atacate în justiție actele administrative referitoare la siguranța

internă și externă a statului, iar acțiunile desfășurate de reclamant în

România constituie amenințări la adresa siguranței naționale, potrivit art.3

lit.i și 1 din Legea nr.51/1991.

Prin sentința civilă nr.458 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel București,

Secția de contencios administrativ, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii ridicată de pârâtul Ministerul de Interne, a admis acțiunea și a

anulat ordinul nr.1132 din 12 mai 2000.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul de Interne.

Recursul este fondat.

Intimatul reclamant este cetățean străin și a intrat în România la 5 mai 1994,

iar la data de 6 aprilie 2000 a solicitat recunoașterea sa ca refugiat, statut

care i-a fost acordat prin hotărârea nr.88450 din 26 aprilie 2000 a Comisiei

constituită în temeiul art.9 din Legea nr.15/1996.

Prin Ordinul nr.1132 din 12 mai 2000 emis de ministrul de interne, intimatului

i-a fost ridicat dreptul de ședere și a fost declarat persoană indezirabilă

pentru România pe o  perioadă de 5 ani, reținându-se că a desfășurat pe

teritoriul României activități care constituie amenințări  la  adresa

siguranței naționale.

Sesizată cu acțiunea în anularea acestui ordin, instanța de fond a respins

corect excepția invocată de Ministerul de Interne în temeiul art.2 lit.a teza

III din Legea nr.29/199o. Soluția de respingere a excepției urmează a fi

menținută, însă pentru alte considrente decât cele reținute  în hotărârea

atacată.

Potrivit art.2 lit.a teza III din Legea nr.29/1990, nu pot fi atacate în

justiție actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a

statului.

Instanța de fond a considerat greșit că din categoria acestor acte nu face

parte și ordinul de declarare a unui cetățean străin ca persoană indezirabilă,

cu motivarea că actul respectiv nu a fost emis de organele de stat cu atribuții

în domeniul siguranței naționale și a fost comunicat intimatului, iar nu

autorităților prevăzute expres de art.11 din Legea nr.51/1991 privind siguranța

națională.

În realitate, natura juridică a actului rezultă din conținutul său și față de

măsura dispusă, precum și față de temeiurile pe care s-a bazat, ordinul este un

act administrativ referitor la siguranța internă și externă a statului, în

sensul art.2 lit.a teza III din Legea nr.29/1990.

Aceeași calificare a actului este și consecința emiterii lui de către ministrul

de interne, în exercitarea atribuțiilor pe care legea le recunoaște în domeniul

siguranței naționale, autorității publice pe care o conduce.

Conform art.6 alin.1 din Legea nr.51/1991, Ministerul de Interne face parte din

organele de stat care, prin structurile lor interne specializate, au atribuții

în domeniul siguranței naționale.

Ministrul de interne a semnat Ordinul nr.1132 din 12 mai 2000 în calitate de

conducător al autorității publice prevăzute de textul de lege menționat

anterior.

Deși este un act referitor la siguranța națională, ordinul de declarare ca

persoană indezirabilă cuprinde o măsură administrativă cu caracter individual,

ceea ce a determinat ca, independent de posibilitatea comunicării către

autoritățile publice prevăzute de art.11 din Legea nr.51/1991 și care excede

obiectului litigiului, să fie comunicat și persoanei căreia i se aplică măsura

respectivă și față de care urmează să-și producă efectele juridice.

În consecință, Ordinul nr.1132 din 12 mai 2000 este un act administrativ

individual referitor la siguranța națională, însă dispozițiile art.2 lit.a teza

III din Legea nr.29/1990 urmează a fi interpretate și aplicate în conformitate

cu normele juridice  privind accesul liber la justiție – art.21 din

Constituție – și conceptul de siguranță națională – art.1 din Legea nr.51/1991.

Față de aceste dispoziții legale, ulterioare Legii nr.29/1990, ordinul de

declarare a unui cetățean străin ca persoană indezirabilă pentru România poate

fi contestat în justiție. Cum însă emiterea unui asemenea act a fost

determinată de rațiuni care țin de siguranța națională, instanța de judecată

verifică numai dacă măsura a fost luată cu respectarea formelor și

procedurilor  legale și dacă autoritatea publică nu a săvârșit o eroare

gravă în exercițiul dreptului său de apreciere.

Această limitare a controlului judecătoresc rezultă implicit din dispozițiile

art.8 alin.final și art.10 din Legea nr.51/1991, care prevăd că activitatea de

informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter de stat, iar

activitatea organelor de stat specializate în acest domeniu este controlată de

Parlament.

Pentru aceste motive, apar ca nefondate susținerile din recurs privind

soluționarea greșită a excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Pe fondul cauzei, criticile formulate în recurs sunt întemeiate.

La data de 12 mai 2000 a emiterii ordinului în discuție intimatul nu avea viză

de ședere în România, viză care i-a fost acordată la 23 mai 2000, după

recunoașterea statutului său de refugiat.

Dreptul de ședere pe teritoriul statului poate fi însă limitat pentru rațiuni

care țin de amenințarea pe care o reprezintă pentru siguranța națională persoana

declarată indezirabilă și pe asemenea motive s-a fundamentat ordinul contestat

de intimat.

Această măsură administrativă este în competența exclusivă a statului, care are

dreptul de a stabili regimul juridic al străinilor pe teritoriul său, conform

principiului egalității suverane a statelor, ca principiu fundamental al

dreptului internațional public, prevăzut de art.2 alin.1 din Carta Organizației

Națiunilor Unite. Aceeași competență este recunoscută statului și față de

persoanele care au calitatea de refugiați prin Acordul European pentru

suprimarea vizelor pentru refugiați, ratificat de România prin Legea nr.75/2001

și care, la art.4 pct.2 prevede că „fiecare parte contractantă își rezervă

dreptul de a refuza accesul sau șederea pe teritoriul său a persoanelor pe care

ea le consideră indezirabile.

În consecință, legalitatea Ordinului nr.1132 din 12 mai 2000 nu este afectată

de calitatea intimatului de refugiat, calitate redobândită ca urmare a

pronunțării deciziei civile nr.133 din 15 mai 2001 prin care Tribunalul

București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ a desființat

hotărârea nr.89080/I/2 din 29 mai 2000 a Comisiei prevăzute de art.9 din Legea

nr.15/1996 pentru anularea acestui statut acordat la 26 aprilie 2000.

Consecința acestui statut recunoscut intimatului este numai interdicția

trimiterii lui în teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințată, pe

motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau

opinii politice, interdicție prevăzută de art.23 alin.1 lit.m din Ordonanța

Guvernului nr.102/2000, de art.33 alin.1 din Convenția privind statutul

refugiaților și Protocolul  privind statutul refugiaților, la care România

a aderat prin Legea nr.46/1991.

Instanța de fond a constatat greșit nelegalitatea ordinului nr.1132 din 12 mai

2000 pentru că nu au fost expuse faptele reținute în sarcina intimatului ca

reprezentând amenințări la adresa siguranței naționale.

Aceste fapte sunt prevăzute de art.3 lit.i și 1 din Legea nr.51/1991, art.4

lit.e din Legea nr.15/1996 și art.4 din Legea nr.25/1969, dispoziții legale pe

care s-a întemeiat ordinul atacat și față de care intimatul a avut

posibilitatea să-și formuleze apărări atât în procedura administrativă, cât și

în procedura judiciară. Cu privire la conținutul informațiilor respective se

constată că prin art.10 alin.3 din Legea nr.51/1991 au fost instituite

condițiile speciale de comunicare, fără a fi prevăzută și obligația legală de

comunicare către intimat.

În cauză,  intimatului i s-a ridicat dreptul de ședere și a fost declarat

persoană indezirabilă pentru România pe o perioadă de 5 ani, pentru fapte care

constituie amenințări la adresa siguranței naționale.

Această măsură administrativă reprezintă interdicția cetățeanului străin de a

sta și de a reveni în țară pe o perioadă determinată și a fost greșit asimilată

de instanța de fond cu expulzarea care, potrivit art.111 și art.117 din Codul

penal, constituie măsura de siguranță luată față de străinul care a comis fape

prevăzute de legea penală; totodată, expulzarea implică interdicția nelimitată

în timp a străinului de a intra în țară, cu excepția cazului când măsura a fost

revocată sau anulată.

Apărarea reclamantului intimat, întemeiată pe dispozițiile art.2 din Protocolul

nr.4 și art.1 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea

nr.30/1994, urmează a fi înlăturată, pentru că măsura administrativă dispusă nu

antrenează privarea intimatului de libertatea de a circula. Această măsură

reprezintă o limitare a exercițiului libertății invocate, restricție impusă în

condițiile art.49 din Constituție, pentru apărarea siguranței naționale și a

ordinii publice. De asemenea, intimatul nu a fost privat de dreptul de a

exercita căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea ordinului emis de

ministrul de interne.

Cum însă intimatul nu a dovedit că prevederile art.2 lit.i  și 1 din Legea

nr.51/1991 au fost interpretate sau folosite la data emiterii ordinului nr.1132

din 12 mai 2000 cu scopul de a i se restrânge sau interzice dreptul de apărare

a unei cauze legitime, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute

de art.1 din Legea nr.29/199o pentru admiterea acțiunii în anulare.

În consecință, recursul a fost admis și s-a modificat sentința în sensul că s-a

respins acțiunea.