ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2943/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 9 martie 2001, reclamantul T.M., cetățean iordanian de naționalitate palestiniană, a solicitat anularea Ordinului nr. 1280 emis de Ministerul de Interne, în prezent Ministerul Administrației și Internelor la 18 decembrie 2000, prin care a fost declarat cetățean indezirabil pentru România o perioadă de 5 ani. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ordinul atacat este nelegal, întrucât nu a săvârșit fapte care să justifice ridicarea dreptului de ședere în România. Totodată, a arătat că a absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și se află în al treilea an de specializare ortopedie–traumatologie în cadrul Spitalului Județean Constanța, este căsătorit, soția sa fiind medic în cadrul aceluiași spital și are doi copii, ambii născuți în România.

Prin sentința civilă nr. 456 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pe calea contenciosului administrativ, a admis acțiunea reclamantului și a anulat ordinul ministerului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că actul administrativ în litigiu, nefiind un înscris referitor la siguranța națională, poate fi atacat în justiție pe calea contenciosului administrativ, astfel încât este neîntemeiată excepția invocată de pârât privind inadmisibilitatea acțiunii. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că ordinul atacat nu este motivat în fapt, pentru a justifica măsura dispusă, declararea reclamantului ca indezirabil pentru România pe o perioadă de 5 ani și aducând atingere drepturilor cetățeanului străin recunoscute de lege, se impune a fi anulat.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, pârâtul a învederat inadmisibilitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 2 lit. a) teza III din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora nu pot fi atacate în justiție actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului.

Totodată, recurentul a învederat că, în cauză, ordinul atacat a fost emis conform art. 4 lit. a) și d), cu referire la art. 20 din Legea nr. 25/1969, ca urmare a faptului că reclamantul a desfășurat activități din cele prevăzute de art. 3 lit. i) și l din Legea nr. 51 /1991 privind siguranța națională și că în același sens sunt și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cele ale art. 13 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, precum și Recomandarea Consiliului Uniunii Europene privind practicile pe linie de expulzare și situațiile în care notificarea către străin a motivelor nu este obligatorie.

Tot pe fondul cauzei, recurentul a arătat că nemotivarea ordinului este consecința faptului că măsura dispusă s-a întemeiat pe motive de securitate națională, rațiuni care subzistă și care impun ridicarea dreptului de ședere în România pentru reclamant. Printr-un alt motiv de recurs, se susține că instanța de fond ar fi trebuit să-și exercite rolul activ și să facă aplicarea art. 173 C. proc. civ. Se mai precizează că Decizia nr. 225 din 16 noiembrie 2000 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor nu mai sunt în vigoare, are caracter obligatoriu doar pentru viitor, neputând retroactiva. Examinând cauza în raport de motivele invocate și având în vedere prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și respingerea acțiunii. Primul motiv de recurs invocat de pârât, greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, nu este întemeiat, Curtea urmând a menține soluția adoptată sub acest aspect de instanța de fond. Astfel, ordinul atacat, deși este un act emis în exercitarea atribuțiilor pe care legea le recunoaște Ministerului Administrației și Internelor în domeniul siguranței naționale, cuprinde o măsură administrativă cu caracter individual, comunicată persoanei vizate, putând fi contestat pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 29/1990. Pe fondul cauzei, criticile formulate de pârât sunt întemeiate, din probele administrate în cauză rezultând că măsura declarării reclamantului ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani a fost dispusă cu respectarea formelor și procedurilor legale.

Astfel, instanța de fond a constatat, în mod eronat, nelegalitatea ordinului atacat, pe considerentul că nu au fost menționate faptele reținute în sarcina reclamantului ca reprezentând amenințări la adresa siguranței naționale. Aceste fapte sunt prevăzute de art. 3 lit. i) și l din Legea nr. 51/1991 și art. 4 din Legea nr. 25/1969 privind regimul juridic al străinilor în România, dispoziții pe care s-a întemeiat ordinul atacat. Referitor la conținutul informațiilor respective, prin art. 10 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României, s-au reglementat condiții speciale de comunicare, instanța judecătorească nefiind enumerată printre autoritățile publice cărora le pot fi comunicate asemenea informații, cum de altfel, nu este instituită nici obligația comunicării lor către persoana vizată.

Într-adevăr, conform art. 18 din Legea nr. 29/1990, dispozițiile acestei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, iar potrivit dispozițiilor art. 129 din acest cod, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Totodată însă, conform dispozițiilor art. 173 pct. 2 C. proc. civ., instanța va respinge cererea de înfățișare a înscrisului în întregime sau în parte, în cazul când prezentarea acestuia ar încălca îndatorirea de a păstra secretul. Din actele depuse de pârât în recurs, rezultă că dreptul de ședere al reclamantului pe teritoriul României a fost limitat pentru rațiuni care țin de amenințarea pe care o reprezintă acesta pentru siguranța națională, în care sens s-a dispus declararea ca persoană indezirabilă pe timp de 5 ani.

Cât privește Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 16 noiembrie 2000, invocată de reclamant în apărare și reținută de instanță pentru a justifica soluția adoptată, această decizie nu are aplicabilitate în cauză. Măsura contestată de reclamant, interdicția de a rămâne și de a reveni pe teritoriul României pe o perioadă determinată, 5 ani, a fost greșit asimilată de instanța de fond, cu expulzarea care, potrivit art. 111 și 117 C. pen., constituie o măsură de siguranță ce se dispune, pe un interval de timp nedeterminat, față de cetățeanul străin care a comis fapte prevăzute de legea penală. Din acest punct de vedere, s-a reținut greșit nelegalitatea ordinului, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 225 din 16 noiembrie 2000 a Curții Constituționale care privesc măsura expulzării, ce poate fi hotărâtă doar de justiție.

În consecință, Curtea reține că Ordinul nr. 1280/2000 nu aduce nici o atingere unor drepturi recunoscute de lege reclamantului și fiind emis cu respectarea formelor și procedurilor legale, urmează a fi menținut, ca o consecință a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul de Interne, în prezent Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței civile nr. 456 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de T.M. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.