ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2943/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 9 martie 2001, reclamantul T.M., cetățean iordanian de naționalitate

palestiniană, a solicitat anularea Ordinului nr. 1280 emis de Ministerul de

Interne, în prezent Ministerul Administrației și Internelor la 18 decembrie 2000,

prin care a fost declarat cetățean indezirabil pentru România o perioadă de 5

ani.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că ordinul atacat este nelegal, întrucât nu a săvârșit fapte care să

justifice ridicarea dreptului de ședere în România.

Totodată, a arătat că a absolvit

Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității „Ovidius” din

Constanța și se află în al treilea an de specializare ortopedie–traumatologie

în cadrul Spitalului Județean Constanța, este căsătorit, soția sa fiind medic în

cadrul aceluiași spital și are doi copii, ambii născuți în România.

Prin sentința civilă nr. 456 din 10

aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pe calea contenciosului

administrativ, a admis acțiunea reclamantului și a anulat ordinul ministerului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că actul administrativ în litigiu, nefiind un înscris

referitor la siguranța națională, poate fi atacat în justiție pe calea

contenciosului administrativ, astfel încât este neîntemeiată excepția invocată

de pârât privind inadmisibilitatea acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că ordinul

atacat nu este motivat în fapt, pentru a justifica măsura dispusă, declararea

reclamantului ca indezirabil pentru România pe o perioadă de 5 ani și aducând

atingere drepturilor cetățeanului străin recunoscute de lege, se impune a fi

anulat.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâtul a învederat

inadmisibilitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 2 lit. a) teza III

din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora nu pot fi atacate în justiție actele

administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului.

Totodată, recurentul a învederat că,

în cauză, ordinul atacat a fost emis conform art. 4 lit. a) și d), cu referire

la art. 20 din Legea nr. 25/1969, ca urmare a faptului că reclamantul a

desfășurat activități din cele prevăzute de

art. 3 lit.

i) și l din Legea nr. 51

/1991 privind siguranța națională și că în

același sens sunt și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, cele ale art. 13 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul

nr. 212/1974, precum și Recomandarea Consiliului Uniunii Europene privind

practicile pe linie de expulzare și situațiile în care notificarea către străin

a motivelor nu este obligatorie.

Tot pe fondul cauzei, recurentul a

arătat că nemotivarea ordinului este consecința faptului că măsura dispusă s-a

întemeiat pe motive de securitate națională, rațiuni care subzistă și care

impun ridicarea dreptului de ședere în România pentru reclamant.

Printr-un alt motiv de recurs, se

susține că instanța de fond ar fi trebuit să-și exercite rolul activ și să facă

aplicarea art. 173 C. proc. civ.

Se mai precizează că Decizia nr. 225

din 16 noiembrie 2000 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor nu mai

sunt în vigoare, are caracter obligatoriu doar pentru viitor, neputând

retroactiva.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate și având în vedere prevederile art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se

dispune casarea sentinței și respingerea acțiunii.

Primul motiv de recurs invocat de

pârât, greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, nu este

întemeiat, Curtea urmând a menține soluția adoptată sub acest aspect de

instanța de fond.

Astfel, ordinul atacat, deși este un

act emis în exercitarea atribuțiilor pe care legea le recunoaște Ministerului

Administrației și Internelor în domeniul siguranței naționale, cuprinde o

măsură administrativă cu caracter individual, comunicată persoanei vizate,

putând fi contestat pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr.

29/1990.

Pe fondul cauzei, criticile

formulate de pârât sunt întemeiate, din probele administrate în cauză rezultând

că măsura declarării reclamantului ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani a fost

dispusă cu respectarea formelor și procedurilor legale.

Astfel, instanța de fond a

constatat, în mod eronat, nelegalitatea ordinului atacat, pe considerentul că

nu au fost menționate faptele reținute în sarcina reclamantului ca reprezentând

amenințări la adresa siguranței naționale.

Aceste fapte sunt prevăzute de art.

3

lit. i) și l

din Legea nr. 51/1991 și art. 4

din Legea nr. 25/1969 privind regimul juridic al străinilor în România,

dispoziții pe care s-a întemeiat ordinul atacat.

Referitor la conținutul informațiilor respective,

prin art. 10 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României,

s-au reglementat condiții speciale de comunicare, instanța judecătorească

nefiind enumerată printre autoritățile publice cărora le pot fi comunicate

asemenea informații, cum de altfel, nu este instituită nici obligația comunicării

lor către persoana vizată.

Într-adevăr, conform art. 18 din

Legea nr. 29/1990, dispozițiile acestei legi se completează cu cele ale Codului

de procedură civilă, iar potrivit dispozițiilor art. 129 din acest cod,

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

Totodată însă, conform dispozițiilor

art. 173 pct. 2 C. proc. civ., instanța va respinge cererea de înfățișare a

înscrisului în întregime sau în parte, în cazul când prezentarea acestuia ar

încălca îndatorirea de a păstra secretul.

Din actele depuse de pârât în

recurs, rezultă că dreptul de ședere al reclamantului pe teritoriul României a

fost limitat pentru rațiuni care țin de amenințarea pe care o reprezintă acesta

pentru siguranța națională, în care sens s-a dispus declararea ca persoană

indezirabilă pe timp de 5 ani.

Cât privește Decizia Curții

Constituționale nr. 225 din 16 noiembrie 2000, invocată de reclamant în apărare

și reținută de instanță pentru a justifica soluția adoptată, această decizie nu

are aplicabilitate în cauză.

Măsura contestată de reclamant,

interdicția de a rămâne și de a reveni pe teritoriul României pe o perioadă

determinată, 5 ani, a fost greșit asimilată de instanța de fond, cu expulzarea

care, potrivit art. 111 și 117 C. pen., constituie o măsură de siguranță ce se

dispune, pe un interval de timp nedeterminat, față de cetățeanul străin care a

comis fapte prevăzute de legea penală.

Din acest punct de vedere, s-a

reținut greșit nelegalitatea ordinului, în raport de dispozițiile Deciziei nr.

225 din 16 noiembrie 2000 a Curții Constituționale care privesc măsura

expulzării, ce poate fi hotărâtă doar de justiție.

În consecință, Curtea reține că

Ordinul nr. 1280/2000 nu aduce nici o atingere unor drepturi recunoscute de

lege reclamantului și fiind emis cu respectarea formelor și procedurilor

legale, urmează a fi menținut, ca o consecință a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul de Interne, în prezent Ministerul Administrației și Internelor,

împotriva sentinței civile nr. 456 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, în

fond, respinge acțiunea formulată de T.M.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 octombrie 2003.