Decizia nr. 859/2003 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

În mod greșit a fost respinsă excepția de inadmisibilitate, acordarea de către Statul român, a dreptului de ședere legitimându-se numai în măsura în care persoana interesată ar justifica-o prin activități legale și stabilite pe teritoriul României, iar comportamentul său ar fi ireproșabil.

Măsura expulzării poate fi luată, atunci când aceasta este necesară în interesul ordinii publice sau fundamentată pe motive de securitate națională.

Ministerul de Interne, contrar susținerilor reclamantului, are structuri interne specializate în domeniul siguranței naționale și deci, cu atât mai mult, însuși ministrul de interne, șeful și coordonatorul acestei structuri, au asemenea atribuții.

Ordinul atacat reprezintă numai comunicarea către intimat, a deciziei autorității române, de a-l îndepărta pe reclamant de teritoriul României, motivele acestei măsuri căzând sub incidența dispozițiilor Legii siguranței naționale și neputând fi aduse la cunoștiță străinului.

Actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă, înfățișarea acestor acte în instanță fiind interzisă, potrivit art. 173 pct. 2 C. proc. civ., întrucât astfel s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul.

Decizia Curții Constituționale invocată nu produce efecte retroactive, neaducând atingere existenței ordinului atacat. Recursul este fondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare și care vor angaja examinarea globală a motivelor de casare. O primă precizare care se impune, este aceea a definirii exacte a petitului acțiunii introductive. Reclamantul a solicitat, așa cum se arată în expunerea rezumativă, anularea ordinului prin care s-a dispus „expulzarea” sa din România. În realitate, prin acest ordin s-a ridicat „dreptul de ședere”, declarându-se „persoană indezirabilă pentru România, pe o perioadă de cinci ani”, a reclamantului. Temeiul de drept al acestei măsuri, astfel cum s-a indicat în preambulul ordinului, au fost dispozițiile art. 4 lit. a), coroborat cu art. 20 din Legea nr. 25/1969. În speță, au fost invocate de către reclamant, pe parcursul judecării procesului în fond și în recurs, trei argumente considerate ca având caracter dirimant în soluționarea pricinii. În primul rând, s-a susținut că ordinul atacat emană de la o persoană – ministrul de interne – care nu face parte din structurile interne specializate, la care se referă art. 6 din Legea nr. 51/1991, a siguranței naționale. S-a demonstrat, în legătură cu acest argument, că nu poate fi reținut, deoarece, în mod necontestat, în cadrul aparatului ministerului de interne ființează structuri specializate, cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Or, ar fi de-a dreptul redundant să se demonstreze pentru ce conducătorul Ministerului de Interne ar avea un nivel de competențe informative, funcționale și decizorii, sub cel al unui serviciu aflat în subordinea lui. În al doilea rând, s-a invocat o decădere dedusă din existența Deciziei Curții Constituționale nr. 225 din 2000, prin care s-a constatat că „dispozițiile art. 20 din Legea nr. 25/1969, privind regimul străinilor, nu mai sunt în vigoare”. Decizia precitată a fost publicată în Monitorul Oficial, iar ordinul atacat a fost emis anterior, la data de 21 februarie 2000. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor speciale care reglementează materia, Decizia nr.225 din 2002, a Curții Constituționale, nu poate constitui un temei legal al anulării actului administrativ premergător, care face obiectul prezentului litigiu. A treia problemă care are a fi soluționată în cadrul cauzei de față, este aceea a admisibilității acțiunii, cu judecarea căreia au fost învestite instanțele. În conformitate cu prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în justiție, actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului. Din conținutul actului aflat la dosarul cauzei rezultă că „cetățeanul yemenit A.A.se găsește în situația descrisă la art. 3 lit. i) și art. 1 din Legea nr. 51/1991”. În cuprinsul aceluiași act se menționează că este vorba o chestiune legată de siguranța statului; „actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru această valoare, iar pe de altă parte, prezintă modalitățile în care au fost obținute datele”, informații intrând sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991. În consecință, această Supremă instanță, plecând de la premizele expuse, constată că, potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit, statele sunt îndreptățite să asigure prin acte interne, ordinea publică pe teritoriul lor, ca și prin exercitarea unui drept de control, cu observarea totodată a obligațiilor asumate de ele prin tratate internaționale - deziderate pe deplin respectate în speță - asupra intrării și stabilirii non-naționalilor pe teritoriul lor. De notat, că în acest sens există și precedente judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului, dintre care pot fi citate cauza Berrehale/Olanda – hotărârea din 21 iunie 1988, Seria A sau cauza Monstaquim/Belgia, - hotărârea din 18 februarie 1992, Seria A, nr. 193. În deplină concordanță cu principiile de drept mai înainte evocate, sunt și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 51/1991, care prevăd că „siguranța națională se realizează în conformitate cu legile în vigoare și cu obligațiile asumate de România prin convențiile și tratatele internaționale referitoare la drepturile omului, la care este parte”.(v. și art. 11 din Constituție). În consecință, urmează a conchide că ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la siguranța internă și externă a României, necenzurabil de către instanța de judecată, astfel că acțiunea prin care a fost solicitată anularea lui, se privește ca inadmisibilă. În temeiul aceleiași calificări juridice, sunt consolidate și argumentele cu privire la primele două probleme, interesul examinăriii lor fiind pur teoretic, câtă vreme acțiunea ca atare, este inadmisibilă. Față de considerentele expuse, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în fond, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.