ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 859/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 18 decembrie 2000, la Curtea de Apel București, reclamantul A.A., cetățean

al Republicii Yemen a solicitat anularea măsurii luată față de el, de

„expulzare” din România, prin Ordinul Ministerului de Interne nr. 01085 din 21

februarie 2000.

Pârâtul cu întâmpinarea depusă, a

solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Instanța învestită a respins ca

neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate și în fond, a admis acțiunea,

anulând ordinul atacat.

În motivarea soluției date, prima

instanță a reținut că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 225 din 16

noiembrie 2000, prevederile art. 20 din Legea nr. 25/1969, sunt

neconstituționale, precum și că actul administrativ nu este motivat în fapt,

neexistând nici un criteriu care să poată fi luat în considerare, în sensul

includerii reclamantului în lista persoanelor indezirabile pentru România, pe o

perioadă de cinci ani.

Sentința a fost recurată de intimat.

Prin motivele formulate în scris se

critică hotărârea atacată, pentru următoarele motive:

excepția de inadmisibilitate, acordarea de către Statul român, a dreptului de

ședere legitimându-se numai în măsura în care persoana interesată ar

justifica-o prin activități legale și stabilite pe teritoriul României, iar

comportamentul său ar fi ireproșabil.

atunci când aceasta este necesară în interesul ordinii publice sau fundamentată

pe motive de securitate națională.

susținerilor reclamantului, are structuri interne specializate în domeniul

siguranței naționale și deci, cu atât mai mult, însuși ministrul de interne,

șeful și coordonatorul acestei structuri, au asemenea atribuții.

comunicarea către intimat, a deciziei autorității române, de a-l îndepărta pe

reclamant de teritoriul României, motivele acestei măsuri căzând sub incidența

dispozițiilor Legii siguranței naționale și neputând fi aduse la cunoștiță

străinului.

ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl

reprezintă, înfățișarea acestor acte în instanță fiind interzisă, potrivit art.

173 pct. 2 C. proc. civ., întrucât astfel s-ar încălca îndatorirea de a păstra

secretul.

invocată nu produce efecte retroactive, neaducând atingere existenței ordinului

atacat.

Recursul este fondat, pentru

motivele ce se vor expune în continuare și care vor angaja examinarea globală a

motivelor de casare.

O primă precizare care se impune,

este aceea a definirii exacte a petitului acțiunii introductive.

Reclamantul a solicitat, așa cum se

arată în expunerea rezumativă, anularea ordinului prin care s-a dispus

„expulzarea” sa din România.

În realitate, prin acest ordin s-a

ridicat „dreptul de ședere”, declarându-se „persoană indezirabilă pentru

România, pe o perioadă de cinci ani”, a reclamantului.

Temeiul de drept al acestei măsuri,

astfel cum s-a indicat în preambulul ordinului, au fost dispozițiile art. 4

lit. a), coroborat cu art. 20 din Legea nr. 25/1969.

În speță, au fost invocate de către

reclamant, pe parcursul judecării procesului în fond și în recurs, trei

argumente considerate ca având caracter dirimant în soluționarea pricinii.

În primul rând, s-a susținut că

ordinul atacat emană de la o persoană – ministrul de interne – care nu face

parte din structurile interne specializate, la care se referă art. 6 din Legea

nr. 51/1991, a siguranței naționale.

S-a demonstrat, în legătură cu acest

argument, că nu poate fi reținut, deoarece, în mod necontestat, în cadrul

aparatului ministerului de interne ființează structuri specializate, cu

atribuții în domeniul siguranței naționale.

Or, ar fi de-a dreptul redundant să

se demonstreze pentru ce conducătorul Ministerului de Interne ar avea un nivel

de competențe informative, funcționale și decizorii, sub cel al unui serviciu

aflat în subordinea lui.

În al doilea rând, s-a invocat o

decădere dedusă din existența Deciziei Curții Constituționale nr. 225 din 2000,

prin care s-a constatat că „dispozițiile art. 20 din Legea nr. 25/1969, privind

regimul străinilor, nu mai sunt în vigoare”.

Decizia precitată a fost publicată

în Monitorul Oficial, iar ordinul atacat a fost emis anterior, la data de 21

februarie 2000.

Prin urmare, în aplicarea

dispozițiilor speciale care reglementează materia, Decizia nr.225 din 2002, a

Curții Constituționale, nu poate constitui un temei legal al anulării actului

administrativ premergător, care face obiectul prezentului litigiu.

A treia problemă care are a fi

soluționată în cadrul cauzei de față, este aceea a admisibilității acțiunii, cu

judecarea căreia au fost învestite instanțele.

În conformitate cu prevederile art.

2 lit. a) din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în justiție, actele

administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului.

Din conținutul actului aflat la

dosarul cauzei rezultă că „cetățeanul yemenit A.A.se găsește în situația

descrisă la art. 3 lit. i) și art. 1 din Legea nr. 51/1991”. În cuprinsul

aceluiași act se menționează că este vorba o chestiune legată de siguranța

statului; „actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în

amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru această

valoare, iar pe de altă parte, prezintă modalitățile în care au fost obținute

datele”, informații intrând sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991.

În consecință, această Supremă instanță, plecând de

la premizele expuse, constată că, potrivit unui principiu de drept

internațional bine stabilit, statele sunt îndreptățite să asigure prin acte

interne, ordinea publică pe teritoriul lor, ca și prin exercitarea unui drept

de control, cu observarea totodată a obligațiilor asumate de ele prin tratate

internaționale - deziderate pe deplin respectate în speță - asupra intrării și

stabilirii non-naționalilor pe teritoriul lor.

De notat, că în acest sens există și

precedente judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului, dintre care pot fi

citate cauza Berrehale/Olanda – hotărârea din 21 iunie 1988, Seria A sau cauza Monstaquim/Belgia,

- hotărârea din 18 februarie 1992, Seria A, nr. 193.

În deplină concordanță cu

principiile de drept mai înainte evocate, sunt și dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 51/1991, care prevăd că „siguranța națională se realizează în conformitate

cu legile în vigoare și cu obligațiile asumate de România prin convențiile și

tratatele internaționale referitoare la drepturile omului, la care este

parte”.(v. și art. 11 din Constituție).

În consecință, urmează a conchide că

ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la siguranța internă

și externă a României, necenzurabil de către instanța de judecată, astfel că

acțiunea prin care a fost solicitată anularea lui, se privește ca inadmisibilă.

În temeiul aceleiași calificări

juridice, sunt consolidate și argumentele cu privire la primele două probleme,

interesul examinăriii lor fiind pur teoretic, câtă vreme acțiunea ca atare,

este inadmisibilă.

Față de considerentele expuse, se

impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în fond, respingerea

acțiunii, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul de Interne împotriva sentinței civile nr. 228 din 27 februarie 2001,

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond

,respinge acțiunea, ca inadmisibilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2003.