ÎCCJ, decizie (scj.ro #85335)

Act

al Ministerului de Interne referitor la siguranța internă și externă a

statului. Art.2 lit.a din Legea nr.29/1990

Actul administrativ de expulzare și de declarare a

străinului ca persoană indezirabilă pentru siguranța internă și externă, este

necenzurabil de către instanța de contencios administrativ.

(Secția de contencios administrativ,

decizia nr.861 din 4 martie 2003)

Reclamantul A.B. a chemat în judecată Ministerul de Interne solicitând

anularea ordinului ministrului de interne  emis la data de 5 ianuarie 2000

prin care s-a dispus expulzarea  sa din țară și declararea ca persoană

indezirabilă.

Curtea de Apel  București, Secția de Contencios Administrativ a

respins  acțiunea ca neîntemeiată.

Impotriva  acestei sentințe a declarat recurs  reclamantul,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, recurs admis de Curtea de Apel

București, Secția  de contencios  administrativ, sentința atacată

fiind casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea de Apel București învestită cu  judecarea  cauzei în fond după

casare a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Sentința a fost recurată de reclamant.

Recursul este nefondat.

Reclamantul

a solicitat prin acțiunea introductivă, anularea ordinului prin care  s-a

dispus „expulzarea” sa din România.

In realitate,  prin acest ordin s-a ridicat  dreptul de ședere

al reclamantului, care a fost declarat persoană indezirabilă  pentru

România, pe o perioadă de 5 ani.

Temeiul de  drept al acestei măsuri, astfel cum s-a indicat  în

preambulul ordinului au fost  dispozițiile art.4  lit. a coroborat cu

art.20  din Legea nr.25/1969.

In conformitate  cu prevederile art.2  lit.a din Legea nr.29/1990 nu

pot fi atacate în justiție actele  administrative  referitoare

la  siguranța internă și externă a statului.

Din conținutul actului aflat la dosarul cauzei, cetățeanul turc A.B. se

găsește  în situația  descrisă la  art.3 lit. i și l din Legea

nr.51/1991.

In cuprinsul aceluiași act  se  menționează că este  vorba de o

chestiune legată de  siguranța statului, actele  care au stat la baza

emiterii ordinului atacat  descriu în amănunt pericolul  concret pe

care  străinul îl reprezintă pentru această valoare, iar, pe de altă

parte, prezintă modalitățile  în care au fost  obținute datele,

acestea intrând  sub incidența  art.10 din   Legea

nr.51/1991.

In  consecință, plecând de la premisele  expuse, se constată că,

potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit, statele

sunt  îndreptățite  să asigure prin acte interne oridinea publică pe

teritoriul lor, ca și prin exercitarea unui drept  de control, cu

observarea totodată, a obligațiilor  asumate  de ele prin tratate

internaționale, deziderate pe deplin respectate în speță, asupra  intrării

și stabilirii non-naționalităților pe teritoriul lor.

De notat  că, în  acest sens  este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor  Omului. In deplină  concordanță  cu

principiile de drept mai înainte  evocate sunt și dispozițiile art.5

din Legea nr.51/1991 care prevăd   că  „siguranța națională se

realizează în conformitate cu legile în vigoare și cu obligațiile  asumate

de România  prin  convențiile și  tratatele  internaționale

referitoare la  drepturile omului la care este parte”.

In consecință, ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la

siguranța internă și externă a României,  necenzurabil de către instanța

de judecată, astfel că acțiunea  prin care a  fost solicitată

anularea lui  este inadmisibilă.

In temeiul aceleiași calificări juridice, examinarea celorlalte motive  de

casare nu mai este necesară, câtă vreme  acțiunea reclamantei este

inadmisibilă.

Față de considerentele expuse  recursul a fost respins ca nefondat.